Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Dispariţia unei senioare de Pavel Şuşară


Cu doi ani în urmă, atunci cînd Amelia Pavel împlinea optzeci şi cinci de ani, am scris un fel de laudatio, intitulat Tinereţea unei senioare, în care, asemenea unui copil răsfăţat şi egoist, mă bucuram fără echivoc în faţa privilegiului de a-i avea încă alături, ca o garanţie profundă că mecanismele lumii funcţionează corespunzător, pe cei cîţiva clasici ai istoriografiei şi criticii noastre de artă, adică pe Barbu Brezianu, pe Radu Bogdan, pe Mircea Popescu şi, evident, pe Amelia Pavel însăşi. Acum,la sfîrşitul anului 2003, mai exact în ziua de 21 decembrie, Amelia Pavel ne-a părăsit pentru totdeauna şi a lăsat, în spaţiul artelor noastre de astăzi şi într-un moment care nu era prin nimic previzibil, un pustiu încă greu de evaluat. Această dispariţie, chiar dacă priveşte un om ajuns la o vîrstă venerabilă, este una abuzivă şi prematură, pentru că, în mod paradoxal, Amelia Pavel îşi trăia abia acum, cu o frenezie unică, o tinereţe intelectuală care trecuse inexplicabil pe deasupra oricărei convenţii cronologice. În acest context, inevitabil marcat de tristeţe şi de melancolii, o rememorare a privirii din momentul aniversar poate reîmprospăta, fie şi sumar, un itinerariu uman şi cultural de multe ori ieşit din comun. De schimbat, schimbăm doar timpul relatării. Aşadar:

De-a lungul acestor ani, care echivalează cu traversarea unei istorii ce a modificat de cîteva ori faţa lumii, experienţele culturale şi umane ale Ameliei Pavel s-au structurat în aşa fel încît discursul lor literar dobîndeşte o ordine aproape geometrică. Observînd un fenomen artistic de o extremă versatilitate, a cărui funcţie s-a schimbat radical în raport cu evoluţiile istorice şi cu interesele ideologice, mişcîndu-se cu egală dezinvoltură pe axa Răsărit-Apus şi Nord-Sud, Amelia Pavel a reuşit, în pofida circumstanţelor ostile şi a presiunilor de tot felul, să-şi păstreze întreagă o anumită curiozitate ingenuă şi o poftă a privirii şi a discursului mereu proaspătă. Fie că scria despre arta sovietică şi despre dimensiunea ei militantă, fie despre expresionismul nordic şi despre experienţele modernităţii, firea dezinvoltă a autoarei şi solida ei cultură umanistă reuşeau permanent să protejeze privirea de abjecţiile iminente ale timpului şi să apere dicţia de scufundarea definitivă în delirul misticoid al activismului cultural. Lipsită de orice inhibiţie în faţa comportamentelor şi a limbajelor simbolice, chiar şi atunci cînd acestea tindeau să-şi părăsescă statutul înalt şi să intre în anumite jocuri de interese mărunte, ea a reuşit să se păstreze mereu în prim-planul fenomenului artistic şi să participe nemijlocit la mişcările vii ale acestuia. Ceea ce, la o primă vedere, putea trece drept atitudine exterioară şi un pragmatism cultural rece era, în esenţă, doar vioiciune şi mobilitate intelectuală, dar şi o mare capacitate de a participa la dinamica globală a evenimentelor artistice, la evoluţiile lor pe spaţii largi şi pe termene lungi, dincolo de orice tentaţie a parteneriatului mărunt şi a privirii joase. Bună cunoscătoare a artei europene şi universale, cu o solidă cultură literară, filosofică şi estetică, dar implicată profund şi în arta românescă, în special în cea interbelică, Amelia Pavel şi-a creat, pornind poate tocmai de la acest spaţiu al diversităţii, un mod de a evalua şi de a judeca generos, fără pusee voluntariste şi fără nici cea mai palidă prejudecată. Privind lucrurile ca un profesionist cu un îndelungat exerciţiu şi cu o solidă formaţie intelectuală, ea nu a căzut niciodată, aşa cum ni se întîmplă multora, de nenumărate ori, în ierarhizări dogmatice şi în exclusivisme grăbite. Deschisă în egală măsură către arta de tip tradiţional şi către experiment, către gîndirea de tip academic şi către aventura limbajelor şi a mijloacelor, ea a ştiut permanent să-şi dozeze observaţiile în aşa fel încît fiecare artist şi fiecare tendinţă să-şi dobîndească locul legitim în peisajul larg al expresiilor artistice.

Ultimul deceniu, singurul în care am trăit cu adevărat liberi după multe alte decenii de frustrări şi prizonerat, activitatea sa a fost una de-a dreptul prodigioasă. Publicînd mai bine de cinci cărţi în această perioadă, implicîndu-se în viaţa universitară, în elaborarea şi coordonarea Dicţionarului de Artă, unica lucrare de acest fel apărută la noi pînă în acest moment, şi în regîndirea Galeriei naţionale a Muzeului Naţional de Artă, ea a făcut o demonstraţie spectaculoasă de vitalitate biologică şi culturală. Iar această dovadă nu stă doar în faptul că şi-a continuat proiectele dinainte enunţate, ci şi, sau chiar în primul rînd, în acela că a reuşit să-şi extindă semnificativ aria de manifestare. Cele două cărţi de memorialistică pe care le-a publicat în ultimii ani, în care evocarea şi construcţia se împletesc la fiecare pas, aduc prezenţa Ameliei Pavel mai aproape de spaţiul literaturii, de acela în care înstrumentele criticului şi ale istoricului, fără a fi cu totul abandonate, sunt lăsate să respire mai relaxat şi chiar să se plimbe nestingherite prin locuri îndepărtate şi apăsate de o vagă melancolie. Mai mult decît în cărţile de specialitate, în textele memorialistice poate fi lesne observată solida formaţie umanistă a autoarei şi largul orizont cultural în care s-a construit personalitatea cercetătorilor din generaţia din care şi ea face parte şi pe care o reprezintă în mod exemplar. Prezenţa ei firească în actualitatea culturală şi artistică românească, dar şi interesul constant pentru tot ce se petrece în fenomenul artistic european, şi nu numai, nu putea să rămînă neobservată şi de la distanţă. Ea a fost răsplătită chiar de către Consiliul Europei cu titlul de Femeia europeană a anului, iar această recunoaştere a găsit-o exact acolo unde trebuia, adică în plină activitate fizică şi mentală, într-o efervescenţă a cercetării şi a scrisului care, cel puţin din afară, părea să fie mai mare la senectute decît cu vreo cîteva decenii în urmă. Chiar dacă trupul îi era fragil şi împuţinat, iar deplasarea mai puţin sprintenă ca altădată, totul părea a nu fi decît o echilibrare pe care natura (sau poate cultura!) însăşi a operat-o în profunzimea fiinţei sale. Fragilitatea trupului era compensată prin amploarea proiectelor, iar sprinteneala pierdută a picioarelor se mutase şi ea, în mod legitim, în vioiciunea privirilor şi în agilitatea gîndirii.

În faţa dispariţiei unui om de cultură de o asemenea autenticitate şi vigoare, gîndurile şi regretele dobîndesc ele însele, dincolo de orice convenţie conjuncturală, o notă gravă care le scoate din stereotip şi le mîntuie de banalitate. Aşadar, Drum bun, D-nă Amelia Pavel!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara