Domnilor, mulţi dintre dumneavoastră
vin din cele mai
îndepărtate locuri de pe glob,
cu inima plină de o simţire sfîntă
şi religioasă; printre dumneavoastră
se află publicişti, filozofi, preoţi
ai cultelor creştine, scriitori
eminenţi, mai mulţi dintre bărbaţii de
seamă, dintre persoanele publice care
sînt lumina naţiunilor lor. Aţi voit să
dataţi de la Paris declaraţiile acestei
reuniuni a spiritelor hotărîte şi grave
care vor nu doar binele unui popor,
ci binele tuturor popoarelor.
Aţi adăugat de curînd principiilor
care îi călăuzesc astăzi pe oamenii de
stat, pe guvernanţi, pe făuritorii de
legi, un principiu superior. Într-un fel,
tocmai aţi întors cea din urmă şi cea
mai augustă filă a Evangheliei, aceea
care impune pacea copiilor aceluiaşi
Dumnezeu, şi, în acest oraş care nu
a decretat încă decît fraternitatea
cetăţenilor, dumneavoastră veniţi să
proclamaţi fraternitatea oamenilor.
Fiţi bine veniţi!
În prezenţa unei astfel de simţiri şi
a unui astfel de act, o mulţumire personală
nu-şi poate avea locul. Permiteţi-mi
aşadar, odată cu primele cuvinte pe
care le rostesc în faţa dumneavoastră,
să-mi ridic privirile mai sus de mine
însumi, şi să uit, într-un fel, de
marea onoare pe care mi-aţi conferit-o,
pentru a nu mă gîndi decît la lucrul
măreţ pe care voiţi să-l faceţi.
Domnilor, simţirea aceasta religioasă,
pacea universală, toate naţiunile legate
între ele cu o legătură comună,
Evanghelia drept lege supremă,
medierea substituită războiului,
simţămîntul acesta religios este oare
un simţămînt practic? Această idee
sfîntă este oare o idee realizabilă?
Multe spirite pozitive, cum se vorbeşte
astăzi, mulţi oameni politici îmbătrîniţi,
cum se spune, în mînuirea politicii,
răspund: Nu. Eu răspund odată cu
dumneavoastră, eu răspund fără
ezitare: Da! Şi voi încerca să o dovedesc
îndată.
Merg mai departe; nu spun doar:
Este un scop realizabil, spun: Este un
scop inevitabil; putem doar să-i întîrziem
sau să-i grăbim sorocul, asta e tot.
Legea omenirii nu este şi nu poate
să fie diferită de legea lui Dumnezeu.
Or, legea lui Dumnezeu nu este războiul,
ci pacea. Oamenii au început prin
luptă, precum creaţia prin haos. Dincotro
vin ei? De la război; fapt evident. Dar
încotro merg? Spre pace; fapt nu mai
puţin evident.
Cînd afirmaţi aceste mari adevăruri,
este clar că afirmaţia dumneavoastră
va fi negată; e clar că credinţa
dumneavoastră se va izbi de necredinţă;
e clar, în acest moment al tulburărilor
şi sfîşierilor, că ideea de pace universală
va surprinde şi va şoca aproape la fel
de mult ca apariţia imposibilului şi a
idealului; e clar că va fi taxată de utopie;
cît despre mine, truditor umil şi obscur
în această mare lucrare a secolului al
XIX-lea, accept această rezistenţă a
oamenilor fără ca ea să mă mire, nici
să mă descurajeze. Cum să nu-i faceţi
să-şi întoarcă capetele şi să-şi închidă
ochii ca într-o orbire, dacă, în mijlocul
tenebrelor, care încă apasă asupra
noastră, voi le deschideţi brusc poarta
strălucitoare a viitorului?
Domnilor, dacă acum patru veacuri,
pe vremea cînd se războia sat cu sat,
oraş cu oraş, provincie cu provincie, ar
fi venit cineva şi ar fi spus Lorenei,
Picardiei, Normandiei, Bretaniei, Provenţei,
Burgundiei: Va veni o zi cînd nu veţi
mai face război, va veni o zi cînd nu veţi
mai ridica oameni înarmaţi unii împotriva
altora, va veni o zi cînd nu veţi mai
spune: normanzii i-au atacat pe picarzi,
lorenii i-au respins pe burgunzi. Veţi
avea încă multe diferende de pus la
punct, multe interese de dezbătut, multe
contestaţii de rezolvat, dar ştiţi cu cei
îi veţi înlocui pe oamenii înarmaţi? Ştiţi
ce veţi pune în locul pedestraşilor,
călăraşilor, a tunurilor, a bombardierelor,
a lăncilor, a ţepelor, a săbiilor? Veţi
pune o cutiuţă din lemn de brad pe care
o veţi numi urna scrutinului, şi ce va
ieşi din această cutiuţă? O adunare în
care vă veţi simţi trăind cu toţii, o adunare
care va fi ca sufletul dumneavoastră al
tuturor, un consiliu suveran şi popular
care va decide, care va judeca, care
va rezolva totul după lege, care va face să cadă paloşul din toate mîinile şi să
se ivească dreptatea din toate inimile,
care va spune fiecăruia: Pînă aici a fost
dreptul tău, de aici începe datoria ta.
Jos armele! Trăiţi în pace!
Şi în ziua aceea, veţi simţi o gîndire
comună, interese comune, un destin
comun, vă veţi îmbrăţişa, vă veţi
recunoaşte fii din acelaşi sînge şi de
acelaşi neam; în ziua aceea nu veţi
mai fi neamuri vrăjmaşe, veţi fi un
popor; nu veţi mai fi Burgundia,
Normandia, Bretania, Provenţa, veţi fi
Franţa. Nu vă veţi mai numi război, vă
veţi numi civilizaţie!
Dacă ar fi spus cineva aşa ceva pe
atunci, domnilor, toate spiritele pozitive,
toţi oamenii serioşi, toţi marii politicieni
de atunci ar fi exclamat: Vai, ce visător?
Vai, ce cap în nori! Dar puţin mai
cunoaşte omul ăsta omenirea! Ce mai
ciudată nebunie şi ce himeră absurdă!
– Domnilor, timpul a înaintat, iar himera
aceea este realitatea însăşi.
Şi, insist asupra acestui lucru, omul
care ar fi făcut această profeţie sublimă
ar fi fost declarat nebun de către înţelepţi,
pentru a fi întrevăzut proiectul lui
Dumnezeu!
Ei bine! dumneavoastră spuneţi
astăzi, iar eu sînt dintre cei care
spun odată cu dumneavoastră, cu
toţi care sîntem aici, spunem Franţei,
Angliei, Prusiei, Austriei, Spaniei, Italiei,
Rusiei, le spunem:
Va veni o zi cînd şi vouă vă vor cădea
armele din mîini! Va veni o zi cînd războiul
vă părea la fel de absurd şi va fi la fel de
imposibil între Paris şi Londra, între
Petersburg şi Berlin, între Viena şi Torino,
la fel cum ar fi imposibil şi cum ar părea
absurd astăzi între Rouen şi Amiens,
între Boston şi Philadelphia. Va veni o
zi cînd tu, Franţă, tu Rusie, tu Italie,
tu Anglie, tu Germanie, voi, toate naţiunile
continentului, fără a vă pierde calităţile
distincte şi glorioasa individualitate, vă
veţi contopi laolaltă într-o unitate
superioară, şi veţi constitui fraternitatea
europeană, exact cum Normandia,
Bretania, Burgundia, Lorena, Alsacia,
cum toate provinciile s-au contopit în
Franţa. Va veni o zi când nu vor mai fi
alte câmpuri de bătaie decît pieţele
deschizîndu-se comerţului şi spiritele
deschizîndu-se ideilor. – Va veni o zi
cînd gloanţele şi bombele vor fi înlocuite
cu voturile, cu sufragiul universal al
popoarelor, cu venerabilul arbitraj al
unui mare Senat suveran care va fi
pentru Europa ceea ce este parlamentul
pentru Anglia, Dieta pentru Germania,
şi Adunarea legislativă pentru Franţa!
Va veni o zi cînd un tun va fi
arătat prin muzee la fel cum se arată
astăzi cîte un instrument de tortură,
stîrnind mirarea că aşa ceva a putut
să existe! Va veni o zi cînd vom
vedea aceste două grupuri imense,
Statele Unite ale Americii, Statele Unite
ale Europei, plasate unul în faţa celuilalt,
dîndu-şi mîna peste mări, făcînd schimb
de produse, comerţ, industrie, defrişînd
globul, colonizînd pustiurile, ameliorînd
creaţia sub privirea Creatorului, şi
punînd împreună, pentru a obţine
bunăstarea tuturor, aceste forţe infinite,
fraternitatea oamenilor şi puterea lui
Dumnezeu!
Iar pentru ca ziua aceea să vină, nu
va fi nevoie de patru sute de ani, pentru
că trăim într-un timp rapid, trăim în
cel mai impetuos curent de evenimente
şi idei din cîte au antrenat pînă acum
popoarele, iar în epoca noastră, un
an poate face uneori lucrarea unui veac.
Şi-atunci francezi, englezi, belgieni,
germani, ruşi, slavi, europeni, americani,
ce trebuie noi să facem ca să ajungem
cît mai repede cu putinţă ziua aceea?
Să ne iubim.
Să ne iubim! În această uriaşă lucrare
a pacificării se află cea mai bună
modalitate de a-l ajuta pe Dumenzeu!
Pentru că ţelul acesta sublim,
Dumnezeu îl vrea! Şi vedeţi ce face el,
din toate părţile, ca să-l atingă! Vedeţi
cîte descoperiri face să se ivească din
geniul omenesc, care toate se îndreaptă
spre acest scop, pacea! Cîte progrese,
cîte simplificări! Cum se lasă natura
din ce în ce mai mult supusă de om!
cum devine materia din ce în ce mai
mult sclava inteligenţei şi sluga civilizaţiei!
cum dispar pricinile de război odată
cu pricinile de suferinţă! cum se
ating popoarele îndepărtate! Cum se
apropie distanţele! Iar apropierea este
începutul fraternităţii!
Datorită drumurilor de fier, curînd
Europa nu va fi mai mare decît era
Franţa în Evul Mediu! Datorită vapoarelor
cu aburi, traversăm astăzi Oceanul mai
lesne decît traversam odinioară Mediterana!
Peste puţin timp, omul va străbate
pămîntul la fel cum zeii lui Homer
străbăteau cerul, în trei paşi. Încă vreo
cîţiva ani, şi firul electric al concordiei
va înconjura globul şi va încinge lumea.
Aici, domnilor, cînd analizez
acest vast ansamblu, acest vast concurs
de eforturi şi de evenimente, toate
însemnate de degetul lui Dumnezeu;
cînd mă gîndesc la ţelul acesta magnific,
bunăstarea oamenilor, pacea; cînd
socotesc cîte face Providenţa pentru el
şi cîte face politica împotriva lui, un
dureros gînd se arată cugetului meu.
Rezultă din statistici şi din bugetele
comparate că naţiunile europene
cheltuiesc în fiecare an, pentru întreţinerea
armatelor lor, nu mai puţin de două
miliarde, sumă care, dacă adăugăm
întreţinerea materialului şi a instituţiilor
de război, se ridică la trei miliarde.
Adăugaţi la aceasta produsul pierdut
al zilelor de muncă a mai bine de două
sute de milioane de oameni, cei mai
sănătoşi, cei mai viguroşi, cei mai tineri,
elita populaţiei, produs pe care nu-l
veţi putea evalua la mai puţin de un
miliard, şi veţi afla că Europa cheltuieşte
anual patru miliarde pentru armatele
permanente. Domnilor, trăim în
pace de treizeci şi doi de ani, şi în treizeci
şi doi de ani suma monstruoasă de
douăzeci şi opt de miliarde a fost cheltuită
pe timp de pace pentru război!
Presupuneţi că popoarele Europei,
în loc să se îndoiască unele de altele,
în loc să se gelozească, să se urască,
s-ar iubi; presupuneţi că şi-ar spune
că înainte de a fi francezi, englezi
sau germani, suntem cu toţii oameni,
şi că, dacă naţiunile sunt nişte patrii,
omenirea este o familie; iar acum, suma
aceasta de o sută douăzeci şi opt de
miliarde, atît de nebuneşte şi de zadarnic
cheltuită din neîncredere, cheltuiţi-o
pe încredere! Aceste o sută douăzeci
şi opt de miliarde dăruite urii, dăruiţi-le
armoniei! Aceste o sută douăzeci şi opt
de miliarde dăruite războiului, dăruiţi-le
păcii!
Dăruiţi-le muncii, inteligenţei,
industriei, comerţului, navigaţiei,
agriculturii, ştiinţelor, artelor, şi închipuiţivă
rezultatul. Dacă, de treizeci şi doi
de ani încoace, această gigantică sumă
de o sută douăzeci şi opt de miliarde
ar fi fost cheltuită în felul acesta, America,
la rîndul ei, ajutînd Europa, ştiţi ce s-ar
fi întîmplat? Faţa lumii ar fi schimbată!
Istmurile ar fi tăiate, fluviile săpate,
munţii străpunşi, căile ferate ar acoperi
cele două continente, marina comercială
a globului s-ar fi dezvoltat de o sută
de ori, şi nu ar mai fi nicăieri nici lande,
nici pămînt nelucrat, nici mlaştini; sar
construi oraşe acolo unde nu sînt
încă decît stînci; Asia ar fi redată
civilizaţiei, Africa ar fi redată omului;
bogăţia ar ţîşni de pretutindeni din
toate vinele globului ca urmare a muncii
tuturor oamenilor, iar mizeria ar dispărea!
Şi ştiţi ce ar dispărea odată cu mizeria?
Revoluţiile. Da, faţa lumii ar fi schimbată!
În loc să ne sfîşiem între noi, ne-am
răspîndi în pace în univers! În loc să
facem revoluţii, am face colonii! În loc
să aducem barbaria civilizaţiei, am
aduce civilizaţia barbariei!
Vedeţi, domnilor, în ce orbire aruncă
preocuparea pentru război naţiunile şi
pe guvernanţi: dacă cele douăzeci şi
opt de milioane care au fost date de
Europa războiului, care nu exista, ar fi
fost dăruite păcii, care exista, să o
spunem, şi să o spunem sus şi tare, nu
am fi văzut în Europa nimic din ceea
ce vedem în acest moment; continentul,
în loc să fie un cîmp de bătaie, ar fi
un atelier, şi, în locul acestui spectacol
dureros şi teribil – Piemontul doborît,
Roma, oraşul etern, livrată oscilaţiilor
mizerabile ale politicii umane, Ungaria
şi Veneţia care se zbat eroic, Franţa
îngrijorată, sărăcită şi sumbră; mizeria,
doliul, războiul civil, viitorul întunecat;
în loc de acest spectacol sinistru, am
vedea speranţa, bucuria, bunăvoinţa,
efortul tuturor întru bunăstarea comună,
şi am vedea pretutindeni cum din
civilizaţia lucrătoare iradiază maiestuos
concordia universală.
Lucru demn de meditat! Precauţiile
noastre împotriva războiului sunt cele
care au adus revoluţiile! Am făcut totul,
am cheltuit totul împotriva unui pericol
imaginar! Am agravat astfel mizeria,
care era adevăratul pericol! Ne-am
întărit împotriva unui pericol himeric;
am văzut războaie care nu veneau, şi
nu am văzut revoluţiile care erau pe
cale.
Domnilor, să nu disperăm totuşi.
Dimpotrivă, să sperăm mai mult ca
niciodată! Să nu ne lăsăm speriaţi de
comoţiuni de moment, zguduituri
necesare poate marilor zămisliri. Să
nu fim nedrepţi cu vremurile în care
trăim, să nu ne vedem epoca altfel decît
este. La urma urmei, este o epocă
prodigioasă şi admirabilă, iar secolul
al XIX-lea va fi, să o spunem răspicat,
cea mai măreaţă pagină din istorie.
Aşa cum vă aminteam adineauri, toate
progresele se dezvăluie şi se manifestă
în acelaşi timp, unele atrăgându-le pe
celelalte: stingerea animozităţilor
internaţionale, ştergerea frontierelor
de pe hartă şi a prejudecăţilor din inimi,
tendinţa spre unitate, îndulcirea
moravurilor, creşterea nivelului de
educaţie şi scăderea nivelului penalităţilor,
dominaţia limbilor celor mai literare,
adică a celor mai umane; totul se mişcă
în acelaşi timp, economie politică,
ştiinţă, industrie, filozofie, legislaţie,
şi converge spre acelaşi scop, crearea
bunăstării şi a bunăvoinţei, adică, şi
acesta este scopul spre care aş tinde
în ceea ce mă priveşte, extincţia mizeriei
în interior, extincţia războiului în exterior.
Da, o spun în încheiere, era revoluţiilor
se închide, era ameliorărilor începe.
Perfecţionarea popoarelor părăseşte
forma violentă pentru a lua forma
paşnică; a venit vremea cînd Providenţa
va înlocui acţiunea dezordonată a
agitatorilor cu acţiunea religioasă şi
calmă a pacificatorilor.
De acum, iată care este ţelul
marii politici, al politicii adevărate:
să fie recunoscute toate naţionalităţile,
să se refacă unitatea istorică a popoarelor
şi să se ralieze această unitate civilizaţiei
prin intermediul păcii, să se lărgească
necontenit grupul civilizat, să se dea
exemplul cel bun popoarelor încă
barbare, să se înlocuiască bătăliile cu
arbitrajele; În fine, şi aceasta rezumă
totul, să rostim cu ajutorul justiţiei
ultimul cuvînt, pe care lumea veche
îl rostea cu ajutorul forţei.
Domnilor, spun acest lucru în
încheiere, şi fie ca acest gînd să ne
încurajeze, specia umană nu se îndreaptă
de ieri-de azi pe această cale providenţială.
În bătrîna noastră Europă, Anglia a
făcut primul pas, şi prin exemplul ei
secular a spus popoarelor: Sînteţi libere.
Franţa a făcut al doilea pas, şi a spus
popoarelor: Sînteţi suverane. Să facem
acum al treilea pas, şi cu toţii împreună,
Franţa, Anglia, Belgia, Germania, Italia,
Europa, America, să spunem popoarelor:
Sînteţi fraţi!
Prezentare şi traducere de
Marina Vazaca
1 Vezi de pildă discursul rostit în februarie
1855 , în exil, la cea de-a şaptea aniversare
a Revoluţiei din 1848, în Actes et paroles
II, Pendant l’exil.
