Doamnelor şi Domnilor,
Membri ai Juriului,
Distinşi oaspeţi, prieteni,

Este o proză scurtă a lui Kafka numită Copacii. Spune acolo că noi suntem precum copacii în zăpadă, care par că plutesc, că nu au rădăcini. Asta, scrie Kafka, nu-i decât o iluzie, fiindcă toţi ştim că ei au rădăcini şi sunt bine înfipţi în pământ. Apoi spune: dar şi asta e o iluzie.
Acum şaizeci de ani, într-o noapte de iarnă, în chibuţul Hulda, un băiat de 15 ani a citit proza asta a lui Kafka, şi lectura ei l-a schimbat: copacii, dealurile, urletele şacalilor în noaptea de iarnă, nimic nu mai era simplu. Există o realitate, şi mai există şi o realitate interioară, şi mai mult decât atât. Întâmplările pot să devină cel mai mare duşman al adevărului. Această scurtă proză, Copacii, nu a fost doar prima mea întâlnire cu Kafka – lectura ei, şi a altor scrieri ale lui, a fost o experienţă care m-a format. Mai mult: Kafka are un fel de-a dezvălui coşmarul într-un limbaj din cele mai funcţionăreşti. Demonii lui poartă costume de oameni de afaceri obişnuiţi. Infernul lui arată ca un birou comun şi prăfuit.
Am citit undeva că, spre sfârşitul vieţii, când era deja foarte bolnav, Kafka a cochetat cu idea de a le călca pe urme unor colegi de liceu evrei din Praga, emigrând în Israel. Chiar i-am văzut cartea de gramatică, după care încerca să înveţe ceva ebraică. Odată am avut o fantezie cu Kafka trăind într-un chibuţ de vorbitori de germană, în Israel, fiind contabil şi scriind în timpul liber într-o baracă de la marginea chibuţului, dată de comunitate să-i fie birou.
I-ar fi fost dor de Europa, cum le-a fost colegilor lui şi multor altora care au plecat în Israel înainte de ascensiunea lui Hitler. Aceşti oameni, printre care şi părinţii şi bunicii mei, care au plecat din Europa de Est sau, mai curând, au fost izgoniţi brutal în anii ‘30, au iubit Europa, însă ea nu le-a răspuns, niciodată, cu aceeaşi iubire. Astăzi, toţi suntem europeni şi cine nu e stă la coadă să devină. Dar cu 80 sau 90 de ani în urmă, singurii europeni din Europa erau evrei ca părinţii mei. Ceilalţi erau patrioţi bulgari, sau irlandezi, sau norvegieni. Evreii erau europeni devotaţi. Erau poligloţi, iubeau feluritele istorii şi moşteniri literare şi, peste toate, iubeau muzica. Iubeau câmpurile, şi livezile, şi pâraiele şi pădurile sub zăpadă, iubeau străduţele strâmte din oraşele vechi, universităţ ile şi cafenelele. Europa nu le-a întors niciodată iubirea. Fiindcă erau europeni devotaţi, li s-a zis „cosmopoliţi”, „paraziţi”, „intelectuali fără rădăcini”. Când anti-semitismul din Polonia a devenit violent, în anii ‘30, părinţii şi bunicii mei au văzut, cu tristeţe, o soluţie în părăsirea Europei, şi au plecat la Ierusalim. N-au ales Ierusalimul fiindcă au vrut să-i gonească pe arabi, ci fiindcă nu aveau unde altundeva se duce. În anii ‘30, orice ţară de pe glob îşi închidea graniţele pentru evrei. Canada a zis: şi unul e prea mult. Elveţia a zis: deloc e prea mult. Graffiti-urile de pe străzile Europei exclamau: „Evreii să se ducă în Palestina (şaizeci de ani mai târziu pe zidurile din Europa se citea contrariul: Evreii să plece din Palestina...”).
Aşadar, familia mea s-a stabilit în Ierusalim în 1934 şi astfel a supravieţuit genocidului nazist. Dar tot timpul le-a lipsit Europa. Erau şi supăraţi pe ea, şi suferinzi de dorul ei. Ce simţeau ei pentru Europa se poate numi iubire dezamăgită, neîmpărtăşită. Când eram un băieţel, părinţii îmi spuneau mereu: „Cândva, nu în timpul vieţii noastre, dar poate în timpul vieţii tale, Ierusalimul nostru o să crească şi o să ajungă un oraş adevărat.” Nu ştiam despre ce vorbesc: pentru mine, când eram mic, Ierusalimul era singurul oraş din lume. Dar acum ştiu că atunci când părinţii mei vorbeau de Ierusalimul care avea să devină un oraş adevărat se gândeau la un oraş străbătut de un râu, traversat de poduri şi înconjurat de păduri. Pe scurt: un oraş european.
Doamnelor şi Domnilor, sunt copilul unor refugiaţi evrei izgoniţi violent din Europa. Norocul lor: dacă nu ar fi fost izgoniţi din Europa anilor ‘30, ar fi fost omorâţi în Europa anilor ‘40.
Port încă atitudinea ambivalentă pe care o aveau părinţii mei faţă de Europa: jind şi furie, fascinaţie şi frustrare.
În toată literatura mea îi veţi întâlni pe aceşti europeni scoşi din rădăcini care s-au zbătut să creeze o mică enclavă europeană, cu tot cu biblioteci şi săli de concerte, în arşiţa şi praful deşertului, în Ierusalim sau în chibuţuri. Reformatori ai lumii care nu-şi pot nicii lega şireturile. Idealişti care se ceartă veşnic între ei. Refugiaţi şi supravieţ uitori care încearcă să-şi facă o patrie în ciuda tuturor împotrivirilor.
Doamnelor şi Domnilor, Israelul e o tabără de refugiaţi. Conflictul Israelo-Palestinian e o ciocnire tragică dintre două feluri de-a avea dreptate, dintre două foste victime ale Europei. Arabii au fost victimele imperialismului, colonoliasmului, opresiunii şi umilirii. Evreii au fost victimele persecuţiei, discriminării, pogromurilor şi, în cele din urmă, ale unei ucideri în masă de o amploare fără precedent. E tragic că aceste două popoare, victime ale Europei, văd fiecare în celălalt nimic altceva decât imaginea trecutelor lor suferinţe.
Conflictul Israelo-Palestian e un conflict între două pretenţii îndreptăţite. Evreii israelieni n-au unde se duce, după cum nici arabii palestinieni n-au. Nu se pot uni şi nu pot deveni o familie fericită, fiindcă nu sunt nici fericiţi, nici o familie – sunt două familii nefericite. Cred cu tărie într-un compromis istoric între Israel şi Palestina, în soluţionarea conflictului prin crearea a două state. Nu o lună de miere, ci un divorţ corect. Două state alăturate, Israel cu capitala în Ierusalimul de Vest şi Palestina cu capitala în Ierusalimul de Est. Ceva asemănător divorţului amiabil dintre Cehia şi Slovacia.
Doamnelor şi Domnilor, multe din romanele şi povestirile mele se petrec în Israel, dar vorbesc despre lucrurile mari şi simple: dragoste, pierdere, singurătate, alean, moarte, dorinţă şi părăsire. Sunt un martor sceptic al timpului meu şi un observator milos şi ironic al Comediei Umane. Văd în Franz Kafka cel mai mare profet al secolului XX, care a prevăzut dezumanizarea şi tiraniile, neîndurarea puterii şi nevolnicia fiinţei omeneşti. M-a învăţat că pomii, sau orice altceva, nu sunt ceea ce par. Sunt recunoscător şi onorat de decizia juriului care acordă Premiul Kafka pentru că i l-a dăruit operei mele. Mulţumesc, vă mulţumesc tuturor, şi un foarte cald „Shalom”.

Amos Oz
24 octombrie 2013, Praga


Premiul Franz Kafka, acordat pentru prima oară în 2001, e sponsorizat de Fundaţia Kafka şi de municipalitatea din Praga. Distincţia recompensează o creaţie literară „umanistă, care contribuie la toleranţa naţională, lingvistică şi religioasă, cu caracter existenţial, care rezistă timpului, reuşind să dureze ca mărturie a vremurilor noastre”. Printre laureaţii Premiului Kafka se numără Philip Roth, Haruki Murakami, Vaclav Havel, Elfriede Jelinek, Harold Pinter