Gellu Dorian,
o sută de maeştrii şi un discipol:
crochiuri lirice, Cluj-Napoca, Editura
Junimea, 2016, 111 pag.
În 1976, poetul Gellu Dorian,
după ce va fi citit Panorama
poeziei universale contemporane
de A.E. Baconsky,
imagina un experiment
liric singular atunci, ca
şi acum, cînd îl reia Editura
„Junimea“, cu titlul O sută de
maeştri şi un discipol.
Lăsînd deoparte, cît mai departe,
pe imitatori, epigoni şi – horribile
dictu! – pe plagiatori, în epocă, poeţii
se amuzau scriind, mai ales parodii
la textele (foarte) cunoscute ale altor
(foarte)cunoscuţi poeţi; în cartea sa,
„impresionat de autorii pe care i-a,
descoperit în cele 877 de pagini”,
Gellu Dorian scrie cîte o „stanţă lirică”
pentru cei „o sută de poeţi antologaţi”,
căutînd, în fapt, ceea ce aş numi
relansatori textuali, modele productive
pentru propria poezie: materia lirică
din O sută de maeştri şi un discipol
este poezia însăşi, „crochiurile” lui
Gellu Dorian plecînd de la şi întorcîndu-se
mereu la un cod cultural asumat,
parte din realul şi imaginarul poetului.
În fond, Gellu Dorian denunţă formula
veche şi ideea primită, după care
esenţiale pentru naşterea unui
poet sînt talentul şi inspiraţia („muza”,
cu vorba poeţilor din alt veac). Din
talent şi inspiraţie, lîngă „muză”, se
poate scrie, eventual, o carte chiar
remarcabilă, elogios comentată,
premiată, dînd fericitului autor frisonul
gloriei; un destin literar creşte, însă,
din cultură, din lecturi şi prin integrarea
în fiinţa interioară, în structurile lirice
de profunzime, a lucrurilor „învăţate”,
descoperite în cărţile altora. Cîtă
„inspiraţie” şi cîtă „muncă” se cuprind
într-un text ne învaţă încă Eminescu;
cu toate acestea, nu puţini sînt autorii
contemporani cu o cultură precară,
elogiaţi la debut, încrezători în talentul
şi inspiraţia lor care, iată, la a
doua, a treia carte, îi trădează: de
aceea, nici nu înţeleg reacţiile critice
care amendează lipsa „platformei”
culturale unde trebuie să aşeze cărţile
produse în serie, pe stoc şi atunci îşi
postează, în mediile virtuale, frustrările,
excrescenţele invidiei şi eşecului, în
tonalităţile stridente ale maniei
persecuţiei.
Miezul cărţii lui Gellu Dorian se
citeşte încă din titlu, în relaţia imaginată
între maestru şi discipol; nu poezia
se învaţă, nu e o altă „şcoală de literatură”
pentru că, iată, poezia maeştrilor creează
materia, materialul, realul pe care le
explorează „discipolul”, exprimînd
exprimabilul şi/sau inexprimabilul.
Într-o scurtă prezentare a acestui proiect
liric de tinereţe, Gellu Dorian spune
că a scris „stanţele” pentru, într-o
ordine alfabetică, Ady Endre, Rafael
Alberti, Apollinaire, Arghezi, Bacovia,
Ion Barbu, Blaga, Borges, E.E. Cummings,
Emily Dickinson, Elytis, Esenin, T.S.
Eliot, Garcia Lorca, Kavafis, Maeterlinck,
Montale, Ezra Pound, Quasimodo, Rilke,
Trakl, Ungaretti, Yeats, pînă la o
sută; descoperindu-i în antologia lui
A.E. Baconsky, Gellu Dorian se defineşte
pe sine „în contextul poeziei de atunci”,
de la sfîrşitul deceniului opt, cînd debuta
împreună cu ceilalţi optzecişti; maeştrii
îi hotărăsc drumul spre poezie. Una
dintre pistele bune de lectură a cărţii
e urmărirea modului cum „tiparul” din
opera „maestrului” se transferă,
relaţionează, irigă textul „discipolului”:
buboiul şi tina lui Arghezi, clavirul şi
iubita ce cîntă trist o „frunză veştedă
pe ram”, dar şi înălţarea spre „colţul
de stea” din poezia lui Bacovia, departele
din lirica lui Blaga devin semne ale
propriului univers liric. Cartea aceasta
„de tinereţe” a lăsat urme adînci în
poezia şi proza lui Gellu Dorian; starea
şi figura dominantă din lirica bacoviană,
de pildă, se regăsesc, peste ani, în insul
obosit sau omul ostenit din poemele
unei cărţi recente, Să închizi fereastra.
Şi zbori! (cu alţi poeţi: Al.Muşina, Adrian
Alui Gheorghe, Radu Florescu, Cassian
Maria Spiridon, Leo Butnaru, Arcadie
Suceveanu, „costobocul” George
Vulturescu, Lucian Vasiliu, Traian
T.Coşovei), un topos al poeziei lui
Gunnar Ekelöf trece, azi, în romanul
Cartea de la Uppsala. Mai mult încă,
discipolul este una dintre figurile
importante ale poemelor de la diverse
vîrste; iată Discipolul din cartea anului
1976: „Stau în mine ca-ntr-un clopot
mut/ sunetul de-alamă ce-şi va da ecoul/
pe un preţ ce s-a născut din lut/ sub
acoperişul cerului haloul/ ce îmbracă
luna după norul vag/ într-o noapte ce-şi
ascunde stele/ care nu au nume încă
şi se trag/ într-un scrînciob ţesut din
nuiele”; şi, peste timp, Discipolul din
volumul anului 2015: „Umbra lor în
sîngele lui învie/ trupul în fiecare
dimineaţă/ cînd palmele îi sînt pline
de raze înfipte în fiecare vas de sînge,/
mîine va fi cu ei la o masă plină de lapte
şi miere,/ el le va întinde cupa,/ nimeni
nu va trăda,/ toţi vor bea pînă la cîntatul
cocoşului în lama cuţitului,/ vor fi din
ce în ce mai mulţi,/ însă numai o
sută îşi vor plimba umbra prin sîngele
lui/ lumina pe care o vor bea odată
cu el,/ mîine,/ de mîine va fi mereu
mîine”: cei o sută (de poeţi) care îşi
plimbă acum umbra prin sîngele poetuluidiscipol
şi beau lumina odată cu el erau
convocaţi atunci, în anii cenaclului
„Mihai Eminescu” din Botoşani, nu
pentru a-l învăţa cum se scrie poezia,
ci pentru a afla ce (nu) este poezia.
Urmînd îndemnul lui Arghezi, poetul
trebuie să se pună în „rostul cuvintelor”,
Elisabeta Bagriana scrie „ca şi cum
aş răsădi grădini de flori”, iar Manuel
Bandeira îşi (re)compune lăuntrul „între
pereţii umezi ca o broască”, Ion Barbu
îi spune că „doar cu poezia le vei şti pe
toate”, iar Emily Dickinson îşi poartă
poemele ca pe o „rochie de nuntă” sub
lespezi de mormînt, Jorge Carrera
Andrade îl previne asupra valorii de
schimb a poeziei („În ţara mea primeam
pe-o poezie/ un sac de bani pe care-i
aruncam/ pe fete, la Paris, în prăvălie,/
pe-orice nimic de cari habar n-aveam”),
în vreme ce V. Hlebnikov îl anunţă
că doar poezia, în moarte, „cu viaţa mă
ţine”.
Maeştrii dezvăluie discipolului,
înainte de toate, geneza reciprocă
dintre viaţă şi text şi rostul poetului
a cărui existenţă se identifică, pînă
dincolo de marginile ei, cu poezia;
astfel, în dialogul mut cu Odisseas
Elytis: „Ceasurile curg, umbre tăcute,/
stau alături de un vraf de cărţi,/ toate
geometrice şi mute,/ toate sfărîmîndu-
mă-n bucăţi./ Cred, Domnule
Elytis, c-aş fi trist/ de m-ar părăsi
vreodată poezia,/ că de ea sunt răstignit
cum Crist,/ la călcîiul lui plîngînd
Maria”; sau cu Robert Frost: „Poezia
nu e o harababură,/ nu-i arie de
treierat ovăz,/ ea nu are ochi, nu are
gură/ şi nu umblă dezbrăcată-n văz./
Ea nu are sînge şi nu spune/ că durerea
îi atîrnă grea,/ ea se spune ca o
rugăciune/ trupului ce asfinţeşte-n
ea”. Ceea ce a aflat tînărul citindu-şi
maeştrii în antologia lui A.E. Baconsky
se transmite integral poetului cu un
destin literar împlinit: ca în acest
Testament de azi: „Acum ştiu cum
va fi, toţi vor fi foarte departe/ şi nici
nu vor afla prea curînd,/ aşa cum ştiu
că de mult m-au şi îngropat şi mi-au
mutat mormîntul/ în vreo mie de
locuri,/ nici un semn nicăieri,/
peste cîteva coli de hîrtie vor găsi
ceea ce n-au vrut să găsească/ vreodată,/
se vor bucura,/ aşa ştiu ei să trăiască
în preajma unui foc de tabără,/ ca
în triburile preistorice/ cînd cel
care avea colierul trebuia urcat prin/
dîra de fum la cer,/ fie şi aşa,/ pentru
fiecare sfîrşit trist/ rămîne un început
fericit,/ mîine vor privi şi ei înlăuntrul
lor/ şi vor vedea un gol în care le
va fi frică să nu cadă,/ dar pentru
fiecare capătul nu se îndepărtează,/
ci se apropie,/ ştiu, nu mai e nici o
taină,/ cînd ieşi din casă pentru ultima
oară,/ laşi în locul tău casa pe care
o deretică moartea”.
