La 21 iulie 2015, înainte de a-şi
încheia misiunea rodnică
încredinţată de Sfântul Scaun
la începutul anului 2008 în
România şi Republica Moldova,
Nunţiul Papal, +Arhiepiscopul Francisco-
Javier Lozano, mi-a trimis, împreună
cu o scrisoare cordială de despărţire,
însoţită de o fotografie reprezentativă
a sa, în care Papa Francisc îi strânge
cu afecţiune mâna, volumul insolit:
Ecumenism şi diplomaţie (465p.)
Cum, în legătură cu tematica abordată
de fostul decan al corpului diplomatic
din România se scrie pentru prima
dată în presa culturală românească,
am hotătât să mă aplec cu o mai mare
atenţie asupra opusului, şi ca un semn
de preţuirea pentru stima pe care
i-am purtat-o şi i-o port să o împărtăşesc
şi cititorilor.
Mai întâi câteva cuvinte despre
distinsul autor. S-a născut exact în
urmă cu şaptezeci şi trei de ani, la
28 noiembrie 1943, la Villaverde de
Iscar (Segovia-Spania); a fost hirotonit
preot la 19 martie 1968, iar Arhiepiscop
Tit. De Penafiel la 25 iulie 1994. După
absolivirea Seminarului Major din
Sevilia în 1962, şi-a susţinut bacalaureatul
în teologie la Universitatea Pontificală
din Salamanca, după care obţine
licenţa în teologie la Universitatea
Pontificală Gregoriană (1967); îşi dă
şi doctoratul în teologie morală, în
1972 la Academia Alfonsiană; urmează
doctoratul în filosofie, la Universitatea
Sf. Toma Aquino, la Roma, iar în
perioada 1973-1976 a urmat cursurile
Academiei Pontificale Ecelziastice
(Şcoala Diplomatică a Vaticanului).
Nu se va opri aici, la Universitatea
Pontificală Laterană devine doctor
în dreptul canonic (1977), iar un
an mai târziu la Universitatea de Stat
din Valencia îşi desăvârşeşte ultima
licenţă în Filosofia Pura. Iată ce
pregătire solidă şi îndelungată a
avut reprezentantul Sfântului Scaun
în România şi Republica Moldova.
Cariera şi-a început-o ca profesor
universitar de Teologie Morală la
Facultatea de teologie din Sevilia, iar
din 1976 se dedică activităţii diplomatice
la Nunţiaturile Apostolice din Lagos,
Pretoria, Harare, Belgrad, Guatemala.
Sub Papa Ioan Paul al II-lea – în
anii 1984-1994 – este Şeful Secţiei
America Latină – Spania la Secretariatul
de Stat (Cetatea Vaticanului). Înainte
de a deveni Nunţiu Apostolic în
România a efectuat misiuni similare
în Tanzania, Republica Democrată
Congo şi în Croaţia. Este autor a
numeroase cărţi de teologie, filosofie
şi canonice, cu contribuţii importante
în reviste de specialitate.
Volumul Ecumenism şi diplomaţie,
care grupează o parte din intervenţiile
sale pe teme de religie din timpul
rodnicei misiuni diplomatice încheiate
în România, este prefaţat de Preafericitul
Cardinal + Lucian Mureşan. Înaltul
prelat blăjan vede în paginile scrise
de Arhiepiscopul Francisco-Javier
Lozano – „expresia evidentă a activităţii
oficiale a Nunţiului, dar mai ales a
Apostolatului său în Cristos, cu
respectul datorat fratelui şi prietenului
pe calea care poartă Bisericile noastre
spre Împărăţia lui Dumnezeu”.
Excelenţa Sa, Mons. + Ioan Robu,
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti,
remarcă, la rândul său, faptul că
autorul, angajat în slujba diplomaţiei
vaticane de aproape patru decenii,
a avut o activitate prodigioasă în
România, participând la zece Conferinţe
Episcopale, a ţinut peste 300 de
discursuri, omilii şi alocuţiuni cu
diverse ocazii cât şi cuvinte de
salut şi de despărţire cu peste 100
de ambasadori, iar acesta s-a exprimat
în forul public „ferm şi fără ocolişuri”.
Arhiepiscopul Mitropolit mai remarcă
faptul că Nunţiul Apostolic „lasă
cititorul atent să descopere singur,
printre rânduri, o imagine „altfel”
a ţării noastre şi a rolului ei pe scena
internaţională, „aşa cum le percepe
un diplomat al Bisericii Catolice în
angajamentul său pentru apărarea
adevărului, a libertăţii şi a demnităţii
umane”. După lectura atentă a
volumului, în cheia sugerată mai sus,
mi-am pus întrebarea: – câţi dintre
decidenţii români au parcurs sau vor
parcurge intervenţiile trimisului
Sfântului Scaun în ţara noastră şi
mai ales dacă aceştia şi cei îndrituiţi
vor trage concluziile cuvenite, inclusiv
Departamentul Cultelor din România,
şi dacă la nivel naţional se elaborează
politici ecumenice, mai ales în aceste
vremuri mai tulburi ca niciodată. A
se reţine din fraza de mai sus că
Nunţiul – Diplomat vede în trecutul
nu îndepărat românesc o cale de
urmat.
La rândul său Preacucernicul Preot
şi lector univ. dr. Damian Gheorghe
Pătraşcu, rector al Institutului Teologic
Romano-Catolic Franciscan Roman,
face o paralelă între figura Nunţiului
şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul,
care fiind întrebat „dacă nu cumva
el este Cristos, a răspuns: Eu sunt
vocea celui care trebuie să vină. Eu
nu sunt vrednic să îi dezleg cureaua
încălţămintei. Nunţiul îl pune întotdeauna
în faţă pe Cristos şi pe capul
vizibil al Sfintei Biserici, care este Sf.
Părinte Papa. Toate acestea Ad majorem
Dei gloria.”
Textele publicate în volum, autorul
le-a grupat în nouă capitole, punând
în valoare, în primul rând, mesajele
ecumenice ale Episcopilor Romei, ai
acelora pe care i-a slujit la post în
România şi pretutindeni. Paginile din
această carte ilustrează şi modul
concret în care Arhiepiscopul Francisco-
Javier Lozano s-a implicat prin
diplomaţia pontificală săvârşită în
spaţiul românesc timp de mai bine
de opt ani (cap. VII). Destul de
dens este primul capitol al lucrării,
cel în care cu privire la diplomaţie şi
ecuminism Episcopul Lozano relevă
direcţiile esenţiale rezultate din
activitatea Pontifilor Ioan Paul al
II-lea şi Benedict al XVI-lea, respectiv
la ceea ce în viziunea sa înseamnă
esenţa ecumenismului – aşa cum
acesta a fost înţeles şi propagat de
Marele Pontif Ioan Paul al II-lea. În
lucrarea la care ne referim, Nunţiul
Apostolic a înfăţişat pe larg activitatea
primului Papă polonez din istoria
Vaticanului, iar aceasta a făcut-o
chiar sub cupola Academiei Române,
al cărui membru Ioan Paul al II-lea
a fost, în discursul pe care l-a rostit
cu prilejul marcării celei de a zecea
aniversări de la vizita istorică, prima
în Analele Vaticanului, pe care Episcopul
Romei a efectuat-o în România.
Grăitoare rămân, totodată, pentru
materia abordată cuvintele rostite
de Pontiful nepereche, Ioan Paul al
II-lea, la 31 mai 2001: „Voi purta
mereu în inimă amintirea vizitei mele
în România şi iubirea care mi-a
fost arătată cu această ocazie, atât
de creştinii catolici, cât şi de creştinii
ortodocşi. Păstrez în suflet strigătele
poporului din timpul celebrării
euharistice din parcul Izvor: «Unitate,
Unitate!»”. Este dorinţa spirituală a
unui popor care cere unitate şi
vrea să lucreze pentru unitate. Nu
voi putea şterge niciodată din minte
entuziasmul de pe chipurile lor şi
gesturile de fraternitate de la acea
întâlnire istorică. Ei fac parte din
istorie.” Valoarea dialogului ecumenic
stabilit cu ocazia respectivă va fi
amintită de Nunţiul Apostolic în
România şi prin evocarea pe care o
face vizitei Preafericitului Părinte
Patriah Teoctist la Roma, la 12 octombrie
2002, cât şi fraterna sa îmbrăţişare
cu Papa Ioan Paul al II-lea, care a
însemnat o deplină cumuniune şi nu
o absorbţie. Iată cum a fost săvârşit
direct dialogul ecumenic dintre cei
doi Întâistătători şi în ce termeni a
fost exprimat acesta: Încă mai păstrăm
vie în minte şi în inimă momente de
mare bucurie şi lumină aduse de
vizita Sanctităţii Voastre în România
în luna mai 1999, prima vizită pe
care un Papă de la Roma a făcut-o
într-o ţară majoritar ortodoxă. Bucuria
şi lumina de pe chipurile credincioşilor
ortodocşi şi catolici din România, din
acele zile, au fost semnul unei
binecuvântări a Duhului Sfânt,
care invită Bisericile noastre la o
colaborare mai intensă pentru unitate.
(p.19).
În memoria şi în sufletul românilor
vor rămâne pentru totdeauna cuvintele
rostite de cel pe care pronia cerească
l-a pus în jilţul Sfântului Petru. Au
intrat deja în istorie cuvintele adresate
de Episcopul Romei poporului român,
elogiul adus de acesta trecutului şi
culturii sale milenare, pomenirea
chiar la mormintele lor a martirilor
săi, a rolului pe care l-a avut şi îl are
de jucat România în Europa, ca punte
de legătură între Occident şi Orient,
„între latinitas şi Bizanţ, (care) poate
deveni punct de întâlnire şi de
comuniune”. Acest Atlet al credinţei
a mai subliniat că: „Românii, în
condiţiile istoriei tragice, trecute şi
mai recente, au păzit cu curaj darul
credinţei creştine, rezistând unor
violente persecuţii şi insidioase
propuneri de a-şi trăi viaţa fără
Dumnezeu”. (cf. Nicolae Mareş, Sfântul
Ioan Paul cel Mare, Ed. TipoMoldova,
2015, pp. 489-503). Sfântul Ioan Paul
al II-lea, cel Mare, cum l-am supranumit
noi, a considerat că la Bucureşti Sfinţia
Sa a trecut pragul Speranţei. Aici a
nădăjduit Pontiful că s-ar putea realiza
comuniunea mult dorită dintre catolici
şi ortodocşi, ca Biserica să poată
respira în viitor prin cei doi plămâni
ai săi.
După o îndelungată activitate
diplomatică pe mai toate meridianele
globului, cu o pregătire teologică de
excepţie, trimisul Sfântului Scaun în
România a militat pentru aplicarea
acestor deziderate, considerând
ecumenismul drept calea de urmat.
Evenimentele dramatice care s-au
petrecut şi se petrec cu atâta intensitate
în lume, mai ales cele săvârşite după
„primăvara arabă”, au pus omenirea
nu numai într-o situaţie nouă, ci şi
în faţa unor pericole nemaicunoscute.
Bătălia declanşată în ultimii ani de
minţi înfierbântate, criminale din
Orientul Mijlociu nu se va soluţiona
prin noi cruciade. Până la urmă calea
de urmat va fi cea spiritulă, iar
instrumentarul indispensabil la care
se va apela pentru a fi folosit nu poate
fi decât cel diplomatic şi ecumenic.
Acţiunile şi faptele în care s-a implicat
timp de opt ani în România şi în
Republica Moldova Arhiepiscopul
Francisco-Javier Lozano, cât şi scrierile
sale dovedesc că, în aceste momente
cruciale, cultura, spiritualitatea,
diplomaţia şi ecumenismul sunt
căi indispensabile de urmat, inclusiv
la scară globală. Numai revigorarea
lor ne poate salva!
