Un destin împlinit
Dinu Pillat şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un mediu îmbătrânit, alcătuit din membrii familiei Brătianu - atât de importanţi în formarea României moderne - dar care ajunseseră la vârste înaintate. Viaţa lui tânără pâlpâia la umbra unui tată celebru, nu numai ca poet dar însemnat şi ca om politic, în ţară, dar şi pe plan cultural european.
La 30 mai 1940, Ion Pillat scria următoarea dedicaţie pe volumul Umbra timpului: Mult iubitului meu fiu, în ziua terminării celor opt clase liceale şi intrării sale într-o nouă perioadă a vieţii, cu toată dragostea mea părintească şi urarea să-şi păstreze şi acolo sufletul său frumos de azi.
La 20 noiembrie 1939, Ion Pillat scrisese sonetul Prevestire închinat fiului său: "...Ce n-am putut eu spune, prins în frâu/ De zile grele, oare altă gură/ Destăinuind un suflet de răsură/ Va limpezi-o-n glas curat de râu?/ Mi-eşti fiule un clopot sfânt în care/ Aştept să sune ceasul meu deplin/ Când voi porni spre umbră şi uitare/ Cum stă legat de cer un peregrin/ M-aşez şi eu cu sufletul în zare/ Chemându-ţi limba grea ca un destin.
La 25 de ani de la moartea lui Dinu mărturisesc că, de atunci, nu am mai trăit direct viaţa - care şi-a pierdut gustul şi pe care am privit-o ca prin geamul unei ferestre închise. Cunoscându-l din primii ani de facultate, 1941-1942, mi-am format mintea şi sufletul, sub ocrotirea lui tacită, asistând la aceleaşi cursuri, conferinţe şi spectacole, plimbându-ne, kilometri, în jurul lacurilor şi degustând cu plăcere prăjiturile - destul de sărace atunci, în vreme de război, de la cofetăriile Nestor şi Anghelescu. Comportamentul său era fără nici-o duplicitate, era modest deşi conştient de ceea ce valora şi avea un simţ al onoarei de cavaler medieval, ceea ce nu-i stăvilea contactul cu oamenii, darul prieteniei şi înţelegerea pentru cazurile insolite, descifrând în viaţă complexitatea şi drama romanelor lui Dostoievski.
Această atitudine, lipsită de orice compromis, a fost păstrată de el şi în scurtul răstimp în care a fost asistent la catedra lui G. Călinescu şi de asemeni în perioada stalinistă - sub Gheorghiu-Dej, când, ca cercetător, îşi susţinea părerile în şedinţele Institutului de istorie literară şi folclor, conduse de G. Călinescu. Dinu părea timid dar era numai sfios şi fizicul său delicat era însufleţit de puterea minţii şi a curajului său. El nu-şi apăra excelenţa valorilor şi credinţa, în mod teoretic, căci el însuşi era acea credinţă şi acele valori. Fără nici-o intenţie, era iubit de colegi care se strângeau în jurul său, aceştia solicitându-i îndrumarea, ceea ce a atras atenţia cadrelor comuniste, care l-au socotit un element periculos ce trebuia înlăturat. În anii grei de închisoare - căci a fost condamnat la 25 de ani în procesul Noica-Pillat, Dinu şi-a adâncit credinţa în Dumnezeu, care nu-l părăsise şi cu atât mai mult a preţuit viaţa, frumuseţea pământului, libertatea şi iubirea. De aceea când a ieşit - prin amnistiere - din închisoare - în 1964 - bucuria lui de a trăi a fost o nouă şi puternică iluminare şi a crezut, naiv şi cinstit, că am scăpat de cenzura comunistă şi directivele ei. După cum la ieşirea din închisoare nu a semnat nici-un pact cu securitatea tot astfel ca cercetător - reprimit în Institut, şi scriitor, şi-a păstrat integritatea şi puritatea comportamentului şi a ideilor. Prin elanul său şi înţelegere Dinu continua să adune prieteni vechi şi noi în jurul său. Dinu nu a turnat pe nimeni şi nici el nu a fost propriu-zis turnat căci felul său de a fi nu avea nici-un ascunziş, nu era duplicitar, tot ceea ce spunea se petrecea la lumina zilei, fără încrâncenare dar cu eleganţă şi umor. Trebuia de aceea scos din nou din Institut.
Anii de restricţii materiale şi morale i-au măcinat constituţia sa fizică, fragilă. Dar mai ales a fost răpus de decepţia lui când şi-a dat seama că de fapt se continua - cu o nouă perversitate, aplicarea prescripţiilor comuniste. La sfârşit, conştient şi îndurerat de propria lui prăbuşire - dar iubindu-şi semenii, îndeplinind prin propria sa viaţă, prevestirea tatălui său.
În fiecare an, în preajma zilei de 5 decembrie, ziua morţii lui Dinu, primesc un telefon de la Pia, sora lui Dinu, care locuieşte în Anglia. De data aceasta mi-a povestit, cum, în ultima toamnă a anului 1975, când venise să ne viziteze, s-a plimbat cu Dinu, îndelung, în părculeţul din preajma locuinţei noastre, Dinu atrăgându-i atenţia că nu se mai simte urmărit. I-a mărturisit - ceea ce mie şi Monicăi nu ne spusese niciodată, cât de torturat a fost în cele opt luni de regim unicelular - dinaintea procesului - pentru a recunoaşte vinovăţia unor fapte - absolut inofensive - în regim de libertate. După ceasuri de interogatorii, subliniate de bătăi, era lăsat două zile în pace. În acel răstimp de ameţeală şi durere - când se bălăbănea pe marginea patului - paznicii veneau din când în când să-l controleze. Dinu însă vedea ridicându-se crucea şi pe mine şi Monica deoparte şi de alta ei. Atunci a avut revelaţia grelelor păcate care împovărau pe torţionarii săi şi a început să se roage pentru iertarea lor. Se bucura de miracolul vieţii păianjenului mare, prins în plasa ţesută într-un colţ al celulei. I-a mai spus Piei că din toată existenţa lui, nu vrea să şteargă anii de detenţie în care cu umilinţă şi durere a urcat treptele spre eliberarea sufletului de ură.
Cornelia Pillat
Cele mai vechi amintiri
Îl voi evoca pe tatăl meu, Dinu Pillat, ca mentor şi călăuză în formarea mea spirituală.
Cele mai vechi amintiri cu tata le am de când, copil fiind, ascultam serile, cu sufletul la gură, lecturile pe care ni le făcea mamei şi mie din poeţii şi prozatorii săi preferaţi din literatura română şi străină. Nu înţelegeam fiecare cuvânt, dar vocea lui, catifelată şi caldă, mâna lui care dirija, în timp ce ne citea, muzica textelor, mi-au rămas pe totdeauna în memorie. Mai târziu, această muzică a devenit pentru mine tot mai inteligibilă şi alături de el am păşit în spaţiul fascinant al culturii şi artei. Spun fascinant pentru că intrarea în acest spaţiu constituia o aventură pentru tatăl meu, iar modul său de a se defini şi de a mă face să particip la spectacolul artei era să observe cum cultura devine un mijloc de a te recunoaşte ca fiinţă prin alţii. Aşa a reuşit să mă familiarizeze cu scriitori ca Rimbaud, Esenin, Eminescu, Urmuz, Arghezi, Dostoievski, Rilke, Mateiu Caragiale, Blaga, Ion Barbu, Emil Botta, Ion Vinea, Bacovia, ca să dau doar câteva exemple. Apropierea lui de literatură nu era una academică, ci una sufletească şi m-a obişnuit cu un lucru mai puţin întâlnit în abordările mai vechi sau mai noi, şi anume să consider operele de artă drept punţi către împrietenirea cu autorii lor. Cred că această viziune o moştenise de la tatăl său, Ion Pillat, care atât prin antologiile pe care le-a alcătuit din creaţiile poeţilor români, cât şi prin traducerile din literatura străină, visase la "sufletul altora' ca la propriul lui suflet. De asemenea, tata mi-a spus că această frumoasă îndeletnicire de a ne citi seara din cărţile iubite o luase de la părintele său care petrecea cu prietenii şi cu familia seri de bucurie culturală făcând lecturi cu voce tare din scriitorii dragi lui.
Faptul că până astăzi am rămas cu o viziune optimistă asupra lumii se datorează acestei formaţii. Prin ea am căpătat convingerea că nu voi rămâne niciodată singură pe lume atâta vreme cât port cu mine în minte comorile lumii. L-am auzit mai târziu pe Constantin Noica spunând la fel: cultura este o avuţie pe care nu ţi-o poate lua nimeni, dacă ştii să o iei cu tine pretutindeni.
Al doilea lucru despre care doresc să vorbesc se referă la iluminarea spirituală spre care tata m-a călăuzit de la o vârstă timpurie. Aveam vreo nouă ani când tata a început să îmi încheie serile, înainte de culcare, cu ora confidenţelor. În acel răstimp el mă îndemna să îmi aduc aminte de toate cele de peste zi, trăite sau făcute, să văd dacă ziua fusese câştigată sau pierdută din punct de vedere moral. Ce însemna acest lucru? În primul rând tata spunea că trebuie să trăim clipă de clipă pentru a ne justifica în faţa lui Dumnezeu.
Poate că era un proiect ambiţios, dacă nu vanitos. Chiar tata mărturisea, la sfârşitul vieţii, că nu reuşise să se justifice cu nimic în faţa lui Dumnezeu. Era cumplit de exigent cu sine însuşi şi poate îşi şi dăduse seama de deşertăciunea acestui proiect. Dar atunci când aveam nouă ani, calea deschisă de el mi s-a părut extraordinară. Fiecare zi, spunea tata, ar trebui închinată lui Dumnezeu printr-un mic dar. Zilele care treceau în mod egoist erau zile în care mă iroseam, dar cele în care vegheam ca să pot aduce bunătate şi lumină celor din jur îmi înavuţeau bucuria.
Îmi dau seama, după atâţia ani de atunci, că această cale m-a scos întotdeauna la liman. Oricât de mari au fost umbrele şi îndoielile aduse de diversele timpuri pe care le-am trăit, soluţia generozităţii creştine asociată cu bucuria artei au fost punctele de reper care nu m-au lăsat să mă pierd în deznădejde.
Tata era un pelerin intelectual care se folosea de cultură pentru a ajunge la înţelesurile sacre ale lumii. Deopotrivă se bucura de frumuseţea stilurilor poetice, de prospeţimea unui peisaj, de dulceaţa unei prăjituri. Ca şi Nicolae Steinhardt, bunul său prieten, tata descoperise latura sacră a exuberanţei, divina simplitate de a fi.
Am observat în timp că tot ceea ce fac bine are legătură cu această înzestrare spirituală, că dacă îmi aduc aminte de unde vin şi încotro mă îndrept, natura şi cultura, viaţa şi moartea devin o sărbătoare, un dar plin de mister. Este un mod de a înţelege lucrurile pe care îl datorez tatălui meu.
Monica Pillat
Deschis prieteniei
Pe Dinu Pillat l-am cunoscut din anul 1945, când am intrat la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Aici el era asistent de curând numit la catedra lui George Călinescu. Numai din pricina admiraţiei pe care o nutream, când eram elev de la 15, 16 ani faţă de scrisul lui Călinescu, îmi luasem ca materie principală Istoria literaturii române. De la lecţia de deschidere şi până la ultima sa lecţie, din1949, când era obligat să-şi întrerupă cursurile brusc, nu am lipsit de la niciun curs şi seminar al lui Călinescu. Probabil că în urma manifestărilor mele, în cursul seminariilor, manifestări care dat fiind prin felul în care profesorul se desfăşura, nu puteau fi decât intervenţii intermitente, Dinu Pillat a putut sesiza pasiunea mea pentru literatură şi cu acea excepţională deschidere către tineri şi către semeni, care era una din trăsăturile majore ale personalităţii sale, s-a apropiat în chip firesc de mine şi de un nelipsit - în acei ani -, prieten al meu, cu care împărţeam aceleaşi pasiuni livreşti. În curând aveam să fim invitaţii săi, în casa părintească, adică aceea a poetului Ion Pillat, din str. Pia Brătianu. Ne citea din eseurile lui, discutam multe lucruri împărtăşind dintr-un început două sentimente: puternica admiraţie faţă de personalitatea lui George Călinescu şi respingerea radicală a comunismului a cărui afirmare violentă avansa în acei ani. Am cunoscut fascinanta bibliotecă a lui Ion Pillat, superb instalată şi ornată de tablouri şi portrete de literaţi, cu salonul galben, şi am putut împrumuta, de-a lungul anilor, cărţi, dintre care unele de literatură spaniolă, pe care atunci, o cultivam asiduu. Dinu avea să mi le cedeze.
Începusem să colaborez, aproape săptămânal, la pagina "litere şi arte" de la Naţiunea, ziar condus de Călinescu, cu mici eseuri de literatură şi artă, scrise cu uşurinţa iresponsabilă a primei tinereţi. Dinu Pillat mi le citea de fiecare dată şi îşi exprima cu o directă sinceritate părerea lui. Am cunoscut în acei ani textele sale, fiind cucerit nu numai de romanele lui: Tinereţe ciudată şi mai ales Moarte cotidiană, pe care-l cred unul din cele mai bune romane ale literaturii interbelice, ci şi de textele ce vor constitui teza sa de doctorat, la care aveam să asist în 1947, cel despre romanul de senzaţie românesc şi biografia lui Ion Pillat. În nenumăratele noastre întâlniri, în acei ani, aveam să admir de asemeni capacitatea şi entuziasmul său pentru insolitele personalităţi ale literaturii, pentru ceea ce ieşea din comunul omenesc. Aveam să rămânem în strânse relaţii de prietenie şi după ce terminam facultatea - în 1949 - şi după ce a fost înlăturat de la catedră, fiind invitat mai târziu de Călinescu la Institutul de istorie literară, iar eu prin forţa împrejurărilor, trebuind să mă calific - cum nu era intenţia mea - în domeniul istoriei şi criticii de artă.
Închisoarea a făcut mai profundă angajarea creştină a lui Dinu, pe care niciodată n-a manifestat-o cu ostentaţie, dar pe care o simţeai ca o înălţătoare aură spirituală în jurul fiinţei lui. Am rămas printre privilegiaţii, primi auditori, ai scrierilor sale de o constantă subtilitate a judecăţii critice şi de o neconsumată fervenţă pentru literatură şi salturile ei insolite, nestinsă rămânând admiraţia sa pentru George Călinescu.
A venit ca un trăznet nedreapta concediere de la Institutul de istorie literară şi nu pot să uit întâlnirea noastră, undeva în oraş, poate una din ultimele întâlniri, când ne-am împărtăşit tribulaţiile în împrejurarea similară atunci, despre brutalitatea în sine a concedierii. Dinu era profund rănit că persoane pe care până atunci le considerase apropiate şi în ce priveşte unele tendinţe spirituale îi întorseseră spatele cu o nepăsare mărturisind o mare grosolănie sufletească şi un primitiv egoism de auto-apărare. Incomparabila sa delicateţe de suflet, nobilul său sentiment al loialităţii, îl făceau să nu înţeleagă această confruntare cu sub-omenescul travestit în aparenţe înşelătoare. A trăit acest episod cu o îndurerată perplexitate şi cred că aceasta a fost pentru el, atât de iubitor de oameni şi deschis prieteniei şi cordialităţii, o traumă sufletească insurmontabilă ce avea să-i grăbească sfârşitul prematur la 5 decembrie 1975.
Theodor Enescu
(din fonoteca de aur a Radiodifuziunii)
Cinstit, demn, exemplar
L-am cunoscut pe Dinu Pillat încă din primul an de studenţie. Eram la Facultatea de Litere din Bucureşti şi ne întâlneam mai ales la un seminar de limba franceză. Aşa că pe Dinu Pillat l-am cunoscut încă din primele zile ale anului universitar 1940. Ne-am împrietenit repede şi când am scos Albatrosul am făcut pentru el o excepţie pentru că noi la Albatros toţi eram de stânga iar el era adeptul valorilor tradiţionaliste. Şi ţineam atât de mult la Dinu Pillat, încât am călcat peste angajamentele noastre stângiste de la Albatros şi l-am invitat să colaboreze, iar el a colaborat întotdeauna cu drag.
*
În anul 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici din închisori, a ieşit şi Dinu Pillat şi, ca şi alţi colegi ai lui, a fost reprimit la Institutul G. Călinescu. A lucrat acolo până în 1975. Atunci, la conducerea Institutului G. Călinescu, a venit doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care l-a dat afară pe Dinu Pillat. Asta se întâmpla vara, iar iarna Dinu Pillat se stingea din viaţă. Nu vreau să fac apropieri vinovate, vreau numai să consemnez acest fapt. Eu nu pot uita ce durere extraordinară a simţit Dinu Pillat din vară, când a fost concediat, şi până iarna, când a murit. Nu zic că e din cauza doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Mă opresc la aceste date, mă mir, mă revolt, şi-mi amintesc.
*
Eu ţin enorm de mult la Dinu Pillat, un om apropiat de sfinţenie, ţin la intelectualul şi ţin la omul de curaj. Atunci când Călinescu era directorul Institutului şi când a început să facă politică, acuzându-i pe Brătieni, am citit răspunsul pe care Dinu Pillat l-a trimis profesorului lui, la care, de altfel, ţinea foarte mult. Ceea ce m-a uimit enorm la acest răspuns a fost curajul intelectual de a-l pune la punct. Îi scria: "Domnule profesor, nu pot să accept să vorbiţi despre Brătieni aşa cum aţi făcut...". Deci, omul Dinu Pillat mi se părea extraordinar.
I-am apreciat întotdeauna şi literatura, dar l-am apreciat întotdeauna ca intelectual cinstit, demn, exemplar, curajos. Nu a făcut niciodată nici un fel de compromis şi consecinţele tuturor refuzurilor sale de a face vreun compromis le-a suportat cu demnitate şi fără ranchiună.
Virgil Ierunca
(Transcriere de pe bandă magnetică, din
emisiunea "Portrete şi evocări literare",
realizată de Anca Mateescu şi difuzată pe
Canalul România Cultural, miercuri, 6.XII. 2000)
