Ce reprezintă în lumea de azi, cea a începutului de secol XXI, personalitatea pianistului Dinu Lipatti? Iată o întrebare asupra căreia merită a zăbovi. Pe toate meridianele lumii culturale actuale, în librăriile de specialitate, toate standurile găzduiesc imprimările sale discografice. Au devent un veritabil bestseller postum, imediat după moartea artistului. … Moment tragic al primelor zile ale lunii decembrie, anul 1950. Implinise treizeci și trei de ani.
În mod concret, imprimările sale – inclusiv celebra înregistrare live a ultimului său recital susținut în Franța, la Besançon, cu câteva luni înainte de a se stinge din viață – dispun de o identitate spirituală proprie ce aparține unei culturi de tipologie europeană-latină. Indiferent de cântă dansurile primei Partite bachiene în si bemol major, sau muzica lui Chopin – Concertul în mi minor, Concertul mozartian în do major nr. 21, Ravel – Alborada del Gracioso sau Bartók – Concertul al 3-lea, sunetul dispune de o funcționalitate uimitoare ce păstrează un atribut comun: o limpezime și o transparență ce nu contrazic o anume consistență, o anume maleabilitate timbrală perfect adaptabilă diferitelor zone stilistice. Sunetul se naște împreună cu ceea ce putem numi gândirea care construiește, privind arhitectura operei, mișcarea evenimentelor muzicii, sensul acestora, raporturile dinamice. Or, la Lipatti componentele discursului muzical se dovedesc a fi orientate pe direcția punctului de boltă, loc de unde poate fi cuprinsă întreaga operă într-o viziune echilibrată, o putem numi apolinică, dar dinamică, ce rostuiește fiecare amănunt în contextul întregului.
Dispunea de o cultură profesională impresionantă, de o pertinentă aplecare spre fiecare zonă stilistică, inclusiv spre muzica deceniilor de mijloc ale secolului: muzica lui Enescu, Ravel, Bartók, spre exemplu. A fost un exemplar performer al propriilor creații. A cultivat o extensie repertorială uriașă, de la marile valori ale preclasicismului muzical, de la Bach și Scarlatti, până spre creațiile contemporanilor săi, cele ale deceniilor de mijloc ale secolului trecut. Paginile romantice, concertele datorate lui Robert Schumann sau Grieg – considerate a fi și astăzi imprimări de referință, de asemenea marele opus schumanian Studiile Simfonice, dispun de un echilibru stabilit între structura formală, respectată în mod absolut, și consistența clar susținută a comunicării. În muzica lui Liszt, ca și în cea a lui Maurice Ravel, jocul pianistic, seducător de fiecare dată, nu devine un pretext pentru a covârși sensul muzicii. Lumea mozartiană se constituie pentru Lipatti într-un domeniu predilect. În Sonata în la minor, spre exemplu, conductul melodic de o expresivitate pe cât de fluentă, pe atât de firească, găsește temeiul unei așezări, al unei susțineri armonic-timbrale ce pare a exclude orice fel de altă, eventuală, alegere. Sunetul dobândește fluența comunicării vocale atunci când Lipatti se apropie de muzica Impromptu-urilor lui Schubert. În muzica lui Chopin, Lipatti caută și găsește marile echilibre, evită substanțialitatea dramatică.
Observând muzica sa, inegalabilul tezaur al imprimărilor dar și creația componistică, observând mărturisirile sale, nu poți să nu distingi dăruirea totală. Sunt aspecte caracterologice hrănite de datele unui suflet generos dar atent orientat în acțiunile sale. Obișnuia să considere că muzica trebuie să trăiască prin toate elementele ființei noastre, „în mânile noastre, în inimile noastre, în mintea noastră, prin ochii noștri; …prin tot ceea ce noi, ca ființe umane, îi putem aduce drept ofrandă”.
O imagine fotografică surprinde un moment cu totul special. Copil fiind, primise botezul muzicii de la George Enescu însuși, cel cu care devenise mai apoi prieten apropiat, În studiourile radiofonice de la București a imprimat opere fundamentale din creația Maestrului. În anii adolescenței, s-a bucurat de pregătirea pianistică temeinic orientată de celebrul pedagog Florica Musicescu. Din fericire, fusese ferit de complexul psihologic al „copilului minune”. A fost invitat să-și continue studiile la Paris, la clasa celebrului pianist Alfred Cortot. Iar aceasta în urma cunoscutului scandal iscat de decizia comisiei Concursului Internațional de la Viena, de a-l fi clasat pe locul secund. În semn de protest, Cortot s-a retras din juriu invitându-l pe Lipatti să studieze la Paris, la clasa sa de virtuozitate pianistică.
Într-un anume fel, în perioada postbelică a deceniilor de mijloc ale secolului, dar și înainte, muzica lui Lipatti s-a identificat cu datele unui umanism manifest, inclusiv în cazul marilor spirite ale timpului. Mă gândesc la Arthur Honegger, la George Enescu, Yehudi Menuhin, la Charlie Chaplin… În contextul european al momentului, Dinu Lipatti nu era o prezență singulară. În austera dar primitoarea Elveție unde se refugiase cu soția, cu pianista și profesoara Madelaine Cantacuzino, a reîntâlnit-o pe pianista Clara Haskil, prietenă din tinerețe, scăpată și ea din Franța ocupată de trupele regimului nazist. Fuseseră colegi la Paris, la prestigioasa Schola Cantorum, la clasa de compoziție și analiză muzicală condusă de Nadia Boulanger. Încă din anii războiului, stabilit în Elveția, contribuie intens la viața muzicală artistică a țării cantoanelor. Este invitat al cunoscutelor festivaluri de la Lucerna, al studiourilor radiodifuziunii Suisse Romande de la Geneva, unele dintre acestea păstrînd în continuare numele artistului român. Realizează imprimări memorabile în compania celebrei orchestre geneveze fondate și conduse de marea personalitate, în adevăr patriarhală, a lui Ernest Ansermet. A fost invitat să preia catedra de pian a Conservatorului, responsabilitate asumată cu aproape un secol în urmă de Franz Liszt.
A făcut parte din grupul personalităților artistice care în anii postbelici au revitalizat viața muzicală europeană sugrumată de vicisitudinile războiului. Sergiu Celibidache și apoi Furtwengler la Berlin, soprana Elisabeth Schwartzkopf și soțul acesteia, producătorul E.M.I. Walter Lege, altista Kathleen Ferrier, dirijorul Herbert von Karajan au revigorat viața muzicală europeană a anilor postbelici. Cu unii dintre aceștia, Dinu Lipatti a colaborat în concert. Au rămas mărturii ale unor memorabile imprimări discografice. Dinu Lipatti, unul dintre spiritele înalte ale culturii europene din prima jumătate a secolului trecut, reprezintă astăzi imaginea iconică a artistului intelectual, responsabil de reverberațiile actului său artistic. A reprezentat o epocă, cea a responsabilităților asumate prin intermediul artei, prin arta cântului pianistic.
Ne-a părăsit la vârsta christică, în chiar pragul celor două jumătăți ale secolului. Ultima ieșire publică, ultimul recital, a avut loc în mijloc de septembrie, la Besançon, în cadrul festivalului anual, cu două luni înainte de a părasi această lume. Nu a ajuns să cânte și cel de al 14-lea vals de Chopin. După o lungă pauză a revenit în scenă și a cântat celebrul coral bachian „Jesus bleibt meine Freude”. S-a stins ținând în mână partitura celui de al unsprezecelea Cvartet în fa minor, de Beethoven. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii această muzică, trebuie să fi fost ales drept instrument al lui Dumnezeu”. Lipatti însuși a dobândit treptat o imagine quasiiconică. Intrase în legendă, în mentalul colectiv al lumii muzicale, încă din timpul ultimilor ani ai vieții.
Ne-a lăsat un prețios îndemn; „Nu vă serviți de muzică. Serviți-o!”