Al. Ş.: Ai fost de curînd în România, ca invitat al Uniunii Scriitorilor, şi ai participat, în stilul tău, serios, solemn, discret ironic, la diverse manifestări publice. Prezenţa ta m-a flatat, dovedindu-mi că viaţa noastră literară trezeşte interes, chiar şi pentru cineva stabilit în Franţa. Acum eşti din nou la Paris şi comunicăm (explicaţia e destinată cititorilor României literare) prin e-mail. Cum se văd lucrurile de acolo? Ce ecou are viaţa literară din România la Paris?

D. F.: Aş fi tentat să spun de la bun început că nu are nici un ecou, nu se vede. Dar un colocviu internaţional precum cel de la Neptun începe să deplaseze sursa acestei lungi eclipse, de care în bună măsură e responsabilă imaginea confuză lasată în exterior chiar de România. Pe de altă parte, nu vreau să fiu nedrept faţă de cei cîţiva, puţini, editori francezi care se încumetă să publice autori români contemporani. Zilele trecute m-am dus special la cea mai mare librărie FNAC din Paris să număr cîte nume de români figurează în ofensiva de toamnă a editorilor, care au lansat numai în luna septembrie peste o mie de titluri noi în beletristică! Sînt mai puţini decît degetele de la două mîini, şi asta dacă binevoim să numărăm reeditări din plutonul Eliade, Cioran, Panait Istrati... Iar noutăţi absolute: o carte despre Dracula, scrisă de Matei Cazacu, o alta despre moroi şi rituri de înmormîntare din Oltenia, semnată de Ioana Andreescu, o şarmantă carte de bucate de Radu Anton Roman, plus o antologie de poeme ale subsemnatului, într-o colecţie bilingvă a Editurii La Différence. În schimb autorii unguri, croaţi, sîrbi, albanezi, polonezi, cehi, ca să nu mai vorbim de omniprezenţii ruşi (care vor fi şi invitaţii de onoare în primăvară la Salonul cărţii) se etalează copios pe numeroase zone tematice. În concluzie, dacă României i se recunosc virtuţile economiei de piaţă, afirmarea ei literară şi în general culturală rămîne în afara Europei. Cine ştie unde.



- Dar viaţa literară franceză cum ţi se înfăţişează? Este frenetică, aşa cum mi-o imaginez eu de la Bucureşti, sau agonizează? Este înregistrată de conştiinţa publică sau trece neobservată? Care sînt vedetele momentului? Care sînt discuţiile cele mai pasionante?

- întrebările unui critic mă îndeamnă înainte de toate să definesc conceptul. Dar o expunere în doar cîteva cuvinte e imposibilă. Prin ,viaţă literară" francezii înţeleg tot ceea ce apare la un moment dat în librării sau prin nenumăratele reviste, tot ceea ce se manifestă în cîmpul literelor prin lansări de carte, colocvii, conferinţe, tîrguri de carte (cu ceremonialul venirii editorilor din provincie la Paris, dar şi cu orgoliul de a deplasa centrul în alte localităţi, inclusiv într-un sat, al cărui nume îmi scapă, care supravieţuieşte fiindcă a devenit o curiozitate absolută a Franţei - are anticariate şi saloane de lectură aproape în fiecare casă şi atrage amatori din toate departamentele învecinate), saloane ale poeziei sau ale bibliofiliei, cafenele literare sau filosofice pe teme dinainte alese, întîlniri literare de tradiţie (la Rodez, la St. Malô etc.), comasări de edituri sau apariţii timide de noi case de editură, ce nume s-a mai vînturat prin suplimentele literare ale cotidianelor sau în cele cîteva emisiuni literare la diverse posturi de radio şi de televiziune (în condiţiile în care numai debutanţii în roman, în această lună septembrie, erau 121, record absolut), care scriitori, în urma unui mare succes, sînt recuperaţi peste noapte şi apar în emisiuni tv. de maximă audienţă pentru a-şi da părerea în toate cele; cine cu cine rivalizează pe listele finale ale principalelor premii literare din toamnă, premii ce pot decide definitiv (inclusiv băneşte) asupra carierei unui autor, ce scriitori străini sînt programaţi, într-o cadenţă frenetică, să dea autografe prin librării, ce idei sînt la modă şi definesc pînă şi modul de prezentare a cărţilor în cele cîteva libării de maxim rafinament. Mă opresc aici. Răspunsul trebuia să fie mult mai succint. Viaţa literară franceză este o frenezie continuă pentru care ai nevoie de mai multe vieţi. Mulţi îi plîng de milă literaturii franceze de astăzi. Se înşeală amarnic. Iar dacă editorii înşişi, ca şi numeroşi autori, au motive, deseori, să denunţe procesul de gigantism care duce la comasarea editurilor şi la anumite situaţii de monopol în distribuţie, nu e mai puţin adevărat că rezistă cu succes şi atîtea mici edituri, uneori aproape artizanale, care propun o nouă traducere (mai ,verde") a poemelor erotice de Catul, cu text bilingv, o nouă serie de ficţiune japoneză sau nord-africană, o nouă colecţie balcanică ş.a.m.d. Ceea ce înseamnă că există un public avid de această diversitate, acea categorie de cititori pe care-i găseşti, de pildă, în librăria La Hune (Cartierul Latin) pînă la miezul nopţii, inclusiv duminica. Iar faptul că literatura scoate periodic în faţă ,vedete" (Huellebecq, Amélie Nothomb, Christine Angot, Camille Laurens, Antoine Volodine sau mai ştiu eu cine), care îşi dispută avanscena cu rockeri şi actori ai marelui public ce ignoră orice lectură, este spre cinstea ei. Şi încă două observaţii esenţiale. Actualitatea literară franceză îşi ,reciclează" periodic clasicii şi modernii, aşa încît o ediţie masivă de aproape 1 800 de pagini din Artaud devine eveniment al sezonului (sînt puse pentru prima dată împreună textele revoltei sale iremediabile din anii 46-47); după cum reeditarea unor cronici mai puţin cunoscute ale lui Mauriac trimite pe toată lumea în perioada confuziilor tensionate din deceniul al cincilea al veacului trecut, prilej să primeşti şi reverberaţia verbului magnific al acestui magician care vedea în redescoperirea lui Mozart ,consolarea unui copil" dăruită erei atomice şi concentraţionare. Aniversarea unui sfert de secol de la moartea lui Foucault a stîrnit, de asemenea, o emulaţie incredibilă; ca şi bicentenarul George Sand, de altfel, devenit sursă de turism cultural ce a adus în Berry zeci de mii te turişti, pe tot parcursul acestui an, pe la diversele castele şi conace unde poposise infatigabila prozatoare şi amantă absolută de poeţi, compozitori şi pictori. Mai trebuie spus că viaţa literară în Franţa pune pe acelaşi plan traducerile cu operele autohtone, un fel de a zice că prin aceeaşi fereastră se priveşte spre întreaga lume, aşa încît apariţia tardivă a ,jurnalui" lui Leopardi sau o nouă traducere din Ulysse de Joyce îşi dispută întîietatea cu un nou roman lansat la Paris de Lobo Antunes sau Jim Harrison, în competiţie cu romanele autohtone (deboşa e în continuare la modă, vezi succesul romanului Partouz de Yann Moix), ignorînd în acelaşi timp, regeşte, faptul că în topul vînzărilor se află, şi aici, Dan Brown cu incodificabilul său Cod da Vinci, sau o nouă producţie din seria spiritualităţii soporifice fabricată de un Coelho.



- Din tabloul atît de cuprinzător şi... vivant pe care îl faci vieţii literare franceze lipseşte orice referire la postmodernism, curent literar considerat de unii, în România, o manifestare ultimă şi supremă a artei scrisului, un fel de sfîrşit al istoriei literaturii. Dacă postmodernism nu e, nimic nu e - pretind adepţii curentului, repetînd această idee, fără să obosească, de aproape un sfert de secol. Pe cine obsedează, azi, postmodernismul în Franţa? Într-un articol publicat în România literară foloseai fugitiv termenul de Ťhipermodernismť. Ce se înţelege prin Ťhipermodernismť ?

- Am mai vorbit despre acest Ťismť suprem şi nu aş vrea să las impresia că mă obsedează. Cuvîntul se vehicula şi înainte să fi luat eu drumul spre Occident. Dacă mă gîndesc bine, cred că deja tăiam cu această aţă firavă mămăliga în patru în discuţiile cu viitorii cenaclişti de luni, care gravitau la început prin preajma revistei Amfiteatru unde eram eu slujbaş. Şi cred că eram şi eu entuziasmat îndeobşte de latura neconformistă a acestei energii, uşor dezabuzată, ce te îmboldea să dai cu tifla în manieră ,post". Încă nu venise vremea afirmării depline pentru această postumitate Ťŕ la roumaineť. Deci generaţiile şi promoţiile, atît de de abuziv confiscate mai apoi de taxinomia criticilor, puteau citi laolaltă şi amestecat cele dintîi texte ale generaţiei beat care pătrundeau tardiv în România, odată cu primele texte, şi ele tîrziu ajunse pe la noi, ale poeţilor ,canibali" brazilieni sau în concomitenţă cu receptarea primilor deconstructivişti francezi, fără să fie nimeni exclus.Trăiam, deci, aproape toate generaţiile confundate (cu condiţia să fi pus mîna pe carte), un fel de uriaşă recuperare modernistă ce trebuia să colmateze, de urgenţă, golurile ignoranţei cauzată de izolarea noastră în Europa. Abia ieşiserăm din secul structuralism ce făcuse deja atîtea victime (universitare, dar şi prin publicaţiile de cultură - vezi galimatiasul vehiculat torenţial de snobismul literar al epocii) şi nu mai aveam chef să ne lăsăm confiscaţi de o nouă ,metodă", nu mai puţin autoritară decît cea marxistă. Bucuria de a avea în mînă traducerile unor creaţii de o mare diversitate (iar rareori chiar şi texte în limbile de origine) era mai contagioasă decît penitenţa cu care te îndemnau textele teoretice, inclusiv ale postmodernismului, şi ele deja existente în epocă. Practic, cel puţin în poezie, toate generaţiile receptau experienţe de discurs neîntîlnite pînă atunci în România, inclusiv discursul speranţei zero, prozastic sau minimalist, ironic şi băşcălios de care s-au lăsat magnetizaţi cei mai tineri. Era o experienţă literară multiplă, ce ne situa, în sfîrşit, la anumite cote de emulaţie atinse doar în glorioasa şi mitificata noastră epocă interbelică. Iar acel elan nu avea nici o etichetă şi încă nu manifesta complexul de inferioritate tipic românesc: cel al imitaţiei tardive.

Abia mai tîrziu am realizat ce galinacee aberante au ieşit din incubatoarele teoretice şi universitare, încălzite la roşu, în care fuseseră vîrîte, la noi, ouăle conceptului de postmodernism. Am constatat cu stupoare că devenise un Ť must ť ideologic şi un criteriu de promovare socială, ba chiar temeiul unor excomunicări (prin manualele de literatură atît de abuziv de subiective). Şi mi s-a explicat, mai tîrziu, că în cutare nefericită provincine încă nerestituită României, a fi postmodern înseamnă a fi un bun român sau a te demarca de clasa ignarilor postmoscoviţi. Bravo acestui cuvînt-valiză, dacă rezistă la asemenea striviri ! Şi, de fapt, nici nu am ce să-i reproşez şi nici nu cred că el ar fi prea contagios pentru acei dintre noi deja vaccinaţi cu atîtea alte isme sistemice. Numai că tinerii postmodernişti de la noi, care îşi tipăriseră primele texte cu ochii aţintiţi tocmai spre compoziţiile moderne precedente şi rîvniseră să le imite (ca dovadă că predomină în Ť generaţia 80 ť o obsesivă raportare la ele şi la istoria literaturii în general, de care n-aş zice că s-au delimitat atît de categoric), au pretins peste noapte că nu literatura i-a determinat ci.socialul ! Şi că numai ei ar fi descoperit socialul sau, mai nou, realitatea dezabuzării postideologice. Predecesorii au fost taxaţi imediat de manierişti sau calofili care întorseseră spatele realităţii socialiste jalnice, ocupaţi exclusiv de futile probleme de stil, în vreme ce condotierii postmodernismului rămăseseră singurii, chipurile, să sape cu furia lor strict instinctivă la temelia comunismului. E un proces de intenţie patent şi o gravă deturnare a însăşi naturii ficţiunii. Discuţia serioasă, ce ar trebui să înceapă prin a pune întrebarea cît mai credem în literatură şi de ce (sau: unde ne aflăm? - vezi severul bilanţ făcut de Culianu), este coborîtă, iată, la nivelul resentimentelor naţionale recente. Nu ai fost postmodernist? Afară! Culmea este că postmodernismul literar românesc arată, în bună măsură, o obsesie estetizantă şi chiar conformistă mai îngroşată decît prin alte părţi, inclusiv în variantele lui recente, ,fracturiste", care pun la colţ estetica. Un soi de instinctivism ce conţine propriile lui dogme de stil în chiar simularea absenţei de stil. Las că aberaţia de a dori să ostracizezi estetica nu trece neobservată nici pînă la colţ. Compoziţia literară din care lipseşte virtutea ei principală ce o face expresivă, adică elaborarea stilistică specifică, şi situarea într-o concepţie despre frumosul estetic, ar fi ca o prună fără prunicitate. (Dar poate că nu dau cel mai bun exemplu, eu care la Paris mă văd alungat de toţi negustorii de prune, cînd îmi înfig fără jenă mîinile prin grămezii, doar, doar voi da de o prună cu gust de prună şi nu de vid semantic). Deci jos cu estetica (cuvînt detestat şi de comunişti), jos cu modernismul, jos cu tot ceea ce a fost. Se creează un fals antagonism literar între moderni şi postmoderni fară ca cineva să se întrebe dacă el există efectiv şi în societatea românească de astăzi. Prin alte părţi, atunci cînd se vorbeşte despre emanciparea idividului postmodern de sub tutela instituţiilor (inclusiv instituţia statului), se propun analize aplicate la cîmpul social general. în România, instituţiile încă deţin imense puteri premoderne. Agricultura românească a revenit la tehnologiile şi la unele relaţii aproape feudale. În familie se întăreşte sistemul clanic. Individul nu este chiar atît de rupt de tradiţii pe cît s-ar crede, chiar dacă proletarizarea eşuată a ţăranilor a tulburat vechile repere. Cum putem vorbi de dispariţia unor mari obiective colective, odată cu dispariţia marilor ideologii, cînd în România nimic nu pare a fi mai urgent decît proiectul construcţiei Catedralei Mîntuirii Neamului! Oare este literatura postmodenă română avangarda dezabuzării şi a pierderii oricărei credinţe (nu doar de natură religioasă) ce urmează să se instaleze? Iar consumismul de masă şi hedonismul egoist, trăsături importante ale unei societăţi postmoderne, sînt ele efectiv caracteristici definitorii ale săracei societăţi româneşti de astăzi?

Numai în România postmodernismul a ajuns un fel de şperaclu sau cale de acces spre societatea ,branşată", în timp ce inexistenţa unei societăţi de consum postmoderne e bătătoare la ochi. Niciodată în Franţa, una din patriile conceptului, unde conntiuă să fie publicate cărţi pe această temă, postmodernismul nu a avut un impact larg şi nici nu a fost extrapolat. Limitele şi caracterul prea vag ale postmodernismului au fost repede depistate de gînditorii serioşi precum René Girard sau Cornelius Castoriadis. Gilles Lipovetsky afirmă că am fi trecut deja în etapa ,hipermodernă", fenomen la scară mondială în care constatăm tendinţa revenirii la anumite sentimente şi valori tradiţionale: valorizarea iubirii, indignarea morală faţă de catastrofele produse de puterile politice sau economice transnaţionale, tendinţa tot mai evidentă de sociabilizare etc. Materialismul şi cinismul, ce păreau să fie armătura postmodernismului, nu au cîştigat definitiv. Un nou umanism şi o rezonabilă doză de ,optimism" sînt posibile. Ca indivizi umani dominaţi şi de euforii şi de teama de moarte, nu am călătorit prea departe cu postmodernismul. Dispariţia frontierelor care făceau dificilă comunicarea în timp şi spaţiu nu ne-a uşurat afirmarea personalităţii, ci ne-a complicat-o. Iar noua libertate nu ne-a simplificat raporturile cu sentimentul tragic al vieţii. Dar asta este o altă discuţie.



- Îmi place acest sarcasm elegant al tău, pe care îl practici, în ultimii ani, nu numai în eseistică, ci şi în poezie (unde ia forma unui sarcasm metafizic). Cum ai ajuns la această atitudine? Care a fost evoluţia ta ca scriitor? Ce experimentezi în prezent? Unde vrei să ajungi cu scrisul? Şi, înainte de toate, mai contează scrisul pentru tine atît de mult cum conta pe vremea cînd ne-am cunoscut, în 1970?

- Am să încep cu sfîrşitul întrebării. Literatura este tot ceea ce pot să pun eu mai bun în viaţa mea. Nu spun că este mai importantă decît, să zicem, relaţia mea umană cu cei apropiaţi sau decît relaţia mea anamnezică cu cei dispăruţi. Eu am încercat şi am reuşit să-mi scot literatura din viaţa cotidiană vreme de cîţiva ani laolaltă. A fost oribil. Nu am cîştigat nimic în plus. Mă privam de bogăţia acestui mister ca şi cum aş fi decis să devin surd la Requiemul lui Mozart numai ca să pot auzi mai bine infernul sonor al maşinilor de pe stradă. Există mai multe momente de cumpănă în viaţa fiecărui artist. Scriitorul are tristul privilegiu de a fi obligat, de fiecare dată cînd pune primul cuvînt pe o pagină albă, să se întrebe dacă acesta va reuşi să decoleze şi dacă nu cumva este excesiv de prezumpţios să pretindă că el are de spus ceva. Scriitorul se naşte de mai multe ori din propriile sale îndoieli, cu atît mai greu, de fiecare dată, cu cît viaţa socială îl poate obliga să facă diverse negoţuri, în paralel. Trist este pentru mine să constat că mulţi dintre cei cu care pornisem la drum, cu cîteva decenii în urmă, au rămas numai prin negoţ. Nu profită de incredibilul cadou făcut generaţiei noastre: dispariţia cenzurii, recîştigarea libertăţii. Dacă am ,evoluat" în comparaţie cu ceea ce eram înainte de a-mi părăsi ţara, atunci poate că este vorba de un proces interior ce mă ajută mai bine să identific bucuria de a fi. Iată de ce nu mă consider un sarcastic, deşi unele accente de disperare sau cruzimea autoscopiei ar justifica, pe alocuri, şi această impresie. Mă întrebi, Alex. Ştefănescu, unde vreau să ajung cu scrisul. Fiecare vers al meu vrea să răspundă la această întrebare. Să nu crezi că mă laud, că pozez în Prometeu înlănţuit de Caucazul inexprimabilului. Îmi cunosc limitele şi încerc doar să le depăşesc propulsat de un soi de lene alertă. Experimentez deci o iluzorie dilatare a timpului, în oazele de atemporalitate pe care care ajunge să le decreteze poezia. Cînd pătrunzi în interiorul acestei fenomenale libertăţi din care se alimentează energia imaginativă a creaţiei poetice eşti, probabil, în starea de beatitudine şi de generozitate faţă de întreaga lume pe care numai yoghinii cei severi o mai cunosc, acei digambara înveşmîntaţi doar cu spaţiul. Eu caut simplitatea cu care să mi-l fac părtaş pe cititor la această experienţă, fără să-i propun vreun pact mistic, ezoteric sau de castă. Vreau să vedem împreună luminile, poate şi fiindcă ne vine greu să acceptăm cît de tragică este viaţa.



Al.Ş.: Este o confesiune impresionantă. Înţeleg, acum, ce înseamnă literatura pentru tine. Dar cititorul este nemilos. El nu ia în considerare speranţele sau iluziile pe care le investeşti în scris; pentru el contează numai rezultatul. Dacă o carte îl plictiseşte, nu se lasă înduioşat de eventualul devotament al autorului faţă de literatură, de sacrificiile pe care acesta le-a făcut ca să se dedice scrisului; aruncă pur şi simplu cartea şi ia din bibliotecă alta, mai atrăgătoare.

Ce poţi spune despre textele tale din acest punct de vedere? Cuceresc publicul? Se bucură de succes? Să nu-mi răspunzi, cu ipocrizie, că nu te interesează succesul!

D.F.: Toată lumea este nemiloasă, nu numai cititorul. Peste speranţele şi iluziile noastre, chiar şi fără să fie literare, ajung să calce şi cizmele murdare ale cutărui aparat politic represiv, şi coturnul persoanei iubite care ne refuză. Uneori poţi deveni nemilos mînuind cele mai bune intenţii. Şi deseori indiferenţa foloseşte acelaşi limbaj ca admiraţia altruistă ce ţi se dăruieşte. E greu şi să identifici adevărata indiferenţă, darmite să o accepţi. Cu toate acestea, o minimă experienţă de viaţă trebuie să te vaccineze împotriva orgoliului nemăsurat şi să te familiarizeze cu ideea că pluteşti într-un ocean de indiferenţă emiţînd tu însuţi indiferenţă de jur împrejurul tău. Abia aşa ajungi să apreciezi calitatea umană a celui care se arată interesat de ceea ce-i propui şi să simţi că te afli în adevăr, dacă o comunicare se stabileşte. Cine e cititorul? Nu ştim. Mai mult decît oricare alt tip de ficţiune literară, poezia rămîne un mod bizar de a-l contacta pe celălalt. Comunicare cu nimeni şi cu toată lumea, cu fiecare în parte şi cu fiecare altcumva. Însă totdeauna doar cu cei care ajung să descopere prietenia de neînlocuit a poeziei. Nu e vorba de o categorie de cititori de elită. E o problemă de compatibilitate şi de receptivitate senzorială, chiar şi cînd receptarea pare a fi doar intelectuală. Între poezie şi cititorul de poezie se stabileşte un fel de comunicare de feromoni. Unii cititori familiarizaţi cu alte genuri literare fac definitiv alergie la poezie precum ftizicii la polen. Nu ştim unde aterizează şi încolţesc seminţele zburătoare ale emoţiilor pe care le concentrează poezia. Uneori ele călătoresc prin timp şi spaţiu sfidînd toate tipurile de eroziune, supravieţuind incredibil, pe un fragment de papirus, pe un colţ de piatră, pe un petec de mătasă. Poetul nu ştie niciodată spre cine trimite poemul.

Aveam vreo zece ani cînd, în-

tr-o fabuloasă poiană situată în pantă, pe care tatăl meu o cosea, m-am uitat la un pîlc de mesteceni ca şi cum îi vedeam pentru prima dată. Erau sublimi, aerul se răsfăţa atingîndu-le pielea argintie, frunzele lor gesticulau înţelesuri indescifrabile prin faţa norilor. M-am îndreptat spre unul din ei, m-am cocoţat cît mai sus, aproape de vîrful tremurător şi, strîngînd bine în braţe snopul ultimelor crengi, mi-am luat avînt şi mi-am dat drumul spre pămînt, încovoind în cădere îngăduitorul arbore care mă ajuta să zbor. Probabil că am mai încovoiat şi alţi mesteceni, în acea copilărie a realului, şi probabil că şi alţi "zburători" de vîrsta mea, din sat, făcuseră sau urmau să facă descoperiri asemănătoare. După o vreme, însă, am uitat totul. Dar s-a întîmplat că, peste cîţiva ani, tot într-o vară, după ce citisem mai toate cărţile de la biblioteca din Prundu Bârgăului, am început să împrumut, nu prea convins, şi cărţi de poezie. Aşa i-a venit rîndul unei antologii de poezie americană tradusă în 1946 (ultimul an în care se mai putea) de poeta şi pictoriţa Margareta Sterian. Şi nu mică mi-a fost uimirea să dau peste celebrul poem Mestecenii de Robert Frost, în care acel american descria tocmai cum îi trece prin cap unui băieţel să ia mestecenii la rînd şi să zboare cu ei încovoindu-i, undeva dincolo de ocean, ca şi cum s-ar fi întîmplat în Sărăţi la noi. Iar cititul poemului m-a pocnit cu o năvală de emoţii în care înviase şi amintirea zborurilor de atunci, dar în care se prezentau şi noi emoţii, într-un amestec de admiraţie aproape incredulă, faţă de acea potrivire de cuvinte care punea cuvinte pe uitare şi scotea din mine, cu violenţă, revelaţia pe care ţi-o pot aduce... cuvintele. A fost madeleina mea. Niciodată înainte şi nici după aceea nu am găsit-o atît de net în vreun roman, şi nici în fluida muzică.

Aşa că rezultatul nu-l cunoaştem. Nu ştim unde apare, dacă apare, cine îl identifică, în ce fel etc. Fiecărui poet îi vine rîndul să fie macerat de plictisul pasager (sau chiar definitiv) al cititorului plictisit. După cum există şi speranţa că un plictis de astăzi poate deveni revelaţia de mîinie a celui care şi-a modificat plictisul. Poezie nici nu poţi să citeşti în mari cantităţi. Iei de la un poet două trei imagini cu tine în tramvai sau în desaga uitării personale, dar te poţi trezi brusc, peste ani, într-o conjunctură de emoţie pe care ţi-o luminează numai un vers, reapărut miraculos pe avanscena memoriei. Eu personal nu scriu să-mi înduioşez cititorul şi (sper eu) nici ca să-i strecor o autoficţiune care m-ar avantaja (geniu inspirat, amant ardent, cutie de rezonanţă a suferinţelor lumii sau mai ştiu eu ce demiurg, brrrrr...). Sînt mult mai egoist, fiindcă mai nesigur. În egoismul meu intră şi dorinţa de a avea succes, acum, aici, indubitabil, palpabil. Dar succesul de acest tip, cît există el, şi există, relativ, dar există, oricum nu mi-ar fi destul. Evident că succesul mă interesează şi chiar încerc să-l întreţin, deşi inconstant. Dar obosesc repede să mă "pomovez", iar deseori mă cuprinde ruşinea s-o fac. După care, tot singur îmi spun că sînt obligat să întreprind ceva pentru cunoaşterea şi semnalarea cărţilor mele, cel puţin trimiţîndu-le la revistele de specialitate. Se vede şi din această ridicolă dilemă, tipică mai cu seamă esticilor (căci poeţii occidentali nu ezită să fie nişte manageri metodici pentru succesul carierei lor), ce animal amfibiu, ce arheopterix de catastrofe este această persoană din mulţime care îşi zice POET! Adică un individ care a depăşit faza acneică a primelor sale elanuri erotice puse în metaforă, iar după aceea a trecut cu bine peste cîteva crize de identitate care i-au măcinat sănătatea, se trezeşte spre sfîrşitul vieţii sale cu o recoltă de cîteva mii de versuri împrăştiate pe pagini îngălbenite, fără să fie nici atunci prea sigur că lasă în urma lui patru sau cinci compoziţii perfecte, smulse definitiv tăcerii. Pînă la sfîrşitul vieţii sale, chiar şi după ce a mai renunţat să se explice, sau chiar şi să scrie, poetul are aerul că se scuză. Nimic nu întrece donquijotismul tragicomic al posturii şi chiar al profilului social pe care şi le rezervă sieşi cetăţeanul poet. Nu ştim de ce poeţii insistă să se afirme, cînd cititorii lor sînd ca şi inexistenţi. Dar nimeni nu poate explica vivacitatea cu care se trasmite, din generaţie în generaţie, această fervoare păguboasă, această perdantă, din punct de vedere al Succesului cu majusculă, opţiune de viaţă. Iar ridicolul e dublu, dacă ne gîndim că nici succesul nu te poate face mare poet dacă nu eşti. De asemenea,nici cititorul avizat, nici criticul cel mai perspicace, nici premiile cele mai rîvnite, nici statuile cele mai desăvîrşite care pot să-i fixeze profilul nu-i pot da poetului ceritudinea că i-a reuşit acel pariu despre care nici el însuşi nu ştie din ce pricină i-a ocupat toată viaţa.

Revin deci şi spun că de la poezie sau prin poezie eu îmi doresc mai mult decît succesul. Şi este o mărturisire, dragă Alex, pe care drojdia unei banale "ipocrizii" nu ar putea să mi-o coacă nici de dragul acestui interviu. Eu încerc să pun în mişcare poezia ca să-mi rezolv mie probleme de-ale mele, care ţin deopotrivă de singurătatea dar şi de sociabilitatea mea, de disperarea dar şi de entuziasmul meu. Poeziei îi cer să aprovizioneze încrederea mea în mine, inclusiv cu iubire (sau fie şi numai cu empatie) din partea cititorului. Îi cer să mă facă să înţeleg de ce am bunăoară sentimentul că ceva extrem de important din această viaţă îmi scapă, ca înţeles nu ca posesie. Şi îi cer poeziei de fiecare dată să mă primească cum nu a mai făcut-o pentru nimeni, şi nici pentru mine, pînă ieri sau alaltăieri. Visez că va fi mai abundentă şi mai darnică decît iubirea zgîrcită pe parcursul vieţii mele sociale. E un fel, totuşi, demn de a cerşi iubire, dăruind. Fiindcă atunci cînd mă simt bine instalat în ritmul primelor trei sau patru cuvinte pe care le aştern, cînd în norul de intuiţie din capul meu apar scurte fulgere ce precipită apariţia cuvinelor următoare, o senzaţie de revelaţie autentică se răspîndeşte şi în restul trupului meu, şi mă deschid să o împărtăşesc marelui cititor abtract, ca şi cum viaţa lui ar depinde iremediabil de transa mea lucidă şi halucinantă, sau ca şi cum această efemeră comuniune realizată prin fluxul misterului, înainte chiar de a se fi aşezat cuvintele peste sensurile ce dau să le scape, ar fi singura încercare posibilă de a întoarce pe dos ireversibilitatea.