Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Din nou despre Mircea Eliade de Mircea Handoca


Premiul României literare pe anul 2003 acordat Jurnalului (1990-1993) atestă valoarea şi măreşte popularitatea cărţii Dnei Monica Lovinescu.

Am retrăit, în timpul lecturii, atmosfera acelor ani, iar faptele, întâmplările, gesturile şi discuţiile – relatate sec sau comentate laudativ, ironic ori sarcastic – mi-au estompat unele incertitudini.

Chiar dacă unii cititori s-ar putea să nu fie întru totul de acord cu intransigenţa autoarei, având păreri mai nuanţate despre protagonişti sau figuranţi, nimeni nu poate nega autenticitatea care musteşte la fiecare pagină.

Rândurile de faţă îşi propun să facă unele adnotări de istorie literară referitoare la personalitatea lui Mircea Eliade, prezentă în circa 50 de menţionări în volumul Dnei Monica Lovinescu.

De câteva ori, în februarie 1990 (pp. 62, 66, 70) se caută în zadar textul românesc al Memoriilor lui Mircea Eliade. Ceea ce era imposibil de găsit la Chicago şi Paris se afla de multă vreme la Bucureşti. Autorul îmi expediase încă de la mijlocul anilor ’70 fotocopia manuscrisului primei părţi, iar pe cea de-a doua, am primit-o treptat, capitol cu capitol, imediat după redactarea definitivă. Mai mult decât atât! În România literară publicasem un amplu fragment din Memorii, însoţit de facsimilul unei pagini (nr. 11, 12 martie 1987, pp. 20-21). Cartea – in extenso – însoţită de un studiu introductiv am publicat-o în trei numere consecutive din Revista de istorie şi teorie literară, în anii 1987 ori 1988.

Într-o scrisoare a mea către Mircea Eliade, datată 18 martie 1985, îi comunicam: „I-am scris lui Mac şRickettsţ despre câteva inadvertenţe dintre textul Memoriilor şi „documentelor” cercetate de mine, rugându-l să discute cu dstră. Sper că nu vă supăraţi.” (Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. II, Ed. Minerva, 1999, p. 183.)

Implicarea mea directă mai apare şi la 19 ianuarie 1992: „După cafenea, acasă, Irina Mavrodin. În cursul săptămânii, cu telefoanele ei, dar mai ales ale lui Christinel. Mă străduiesc să pun capăt copyright-ului pe care Handoca l-a pus, cu de la sine putere pe Romanul adolescentului miop, tradus în franceză de Irina Mavrodin şi publicat în colecţia ei de la Actes Sud. Christinel îmi confirmă că nu i-a dat nici un drept ş...ţ Promite că va scrie sau telefona lui Handoca” (pp. 207-208).

Cum s-au desfăşurat faptele? Nu am semnat nici un contract cu editura franceză decât după ce am primit încuviinţarea telefonică a Dnei Christinel Eliade. Spre norocul meu, am şi un... martor: Dl Barbu Brezianu, care a primit în noiembrie 1991 mesajul de la Dna Eliade că e de acord să închei eu contractul cu Editura Actes Sud. Probabil că şi Dna Irina Mavrodin îşi aminteşte „evoluţia” evenimentelor...

Felul în care Dna Monica Lovinescu priveşte atacurile la adresa lui Mircea Eliade coincide cu propria mea părere. Esenţialul este redat în următorul paragraf al Jurnalului: „Mă indignează sincer tratamentul diferenţiat aplicat fascismului şi comunismului. Pentru primul, Nurenberguri şi până ieri şi procese Barbie sau Touvier. Pentru al doilea, mirarea cam dispreţuitoare că în Est s-ar putea cineva gândi la un proces al comunismului” (p. 227).

La aceeaşi pagină citesc însemnarea privitoare la articolul lui Norman Manea, publicat de Dna Gabriela Adameşteanu în revista 22: „I-a trimis şi Handoca o replică.”

Exact! În cunoştinţă de cauză, am arătat în mod concret în articolul meu lipsurile pamfletului semnat de Norman Manea: documentare superficială, numeroase inexactităţi, titluri şi surse redate greşit, citate trunchiate alături de altele ce nu pot fi verificate, neprecizându-li-se provenienţa.

Articolul meu nu a apărut în revista 22, ci în Jurnalul literar, nr. 13-14, mai 1992.

Doi regizori de origine română (Petroy din München şi Jelescu din Chicago) o vizitează pe diaristă la 23 mai 1992, pentru a realiza împreună un film Eliade, în mai multe episoade, solicitat de televiziunea germană. În cele cinci ore de realizare a peliculei cei doi vizitatori îi fac o puternică impresie.

„Îi telefonez lui Christinel să-i confirm seriozitatea germano-americană a românaşilor noştri” (p. 141).

Şi eu aveam o părere similară. Cu câteva luni în urmă fuseseră oaspeţii mei. Le-am vorbit despre întâlnirile mele cu Eliade, punându-le la dispoziţie fotografii, corespondenţă şi manuscrise din arhiva mea.

Demersul celor doi mi-a părut incredibil. Se întâlniseră cu cei ce l-au cunoscut pe scriitor şi savant în diferite etape ale vieţii lui la Bucureşti, Calcutta, Londra, Lisabona, Paris, Roma, Chicago...

Acest extraordinar film nu a fost prezentat încă nicăieri. Îmi permit să fac o legătură.

La 2 aprilie 1990 Monica Lovinescu a fost întrebată de Norman Manea ce crede: „i se cere în Statele Unite să scrie un eseu asupra cazului Eliade-legionar. Cred că reuşesc într-un sfert de oră de parcurs împreună să-l fac să nu accepte” (p. 89).

Autoarea Undelor scurte n-a reuşit să-l convingă. Norman Manea a scris articolul anti-Eliade care „i s-a cerut”.

Mă întreb dacă nu cumva acelaşi anonim (sau un comiliton al lui) nu ar fi solicitat şi celor doi regizori să nu difuzeze filmul documentar Eliade (unde figura şi perioada 1937-1938).

În 1991 (sau 1992?) Ministerul Educaţiei şi Învăţământului din România tranziţiei a comandat studioului cinematografic Al. Sahia un film didactic Mircea Eliade. Mi-am pierdut o vară întreagă mergând pe urmele scriitorului, împreună cu regizoarea şi operatorii. Am cooptat în temerara noastră întreprindere pe Pericle Martinescu şi Arşavir Acterian. Filmul, de dimensiuni mai modeste, a fost „livrat” Ministerului şi zace de aproape un deceniu în magazia de material didactic, nefiind difuzat în şcoli.

Cum să nu mă obsedeze prima parte a unui titlu de articol apărut într-o revistă din Franţa: Trebuie interzis Eliade?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara