Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Din nou despre Hans Mattis-Teutsch de Pavel Şuşară


În cartea sa atît de neobişnuită, apărută la Postdam în 1931, Müller & Kiepenheuer Verlag, pe numele ei adevărat Kunstideologie " Stabilität und Aktivität im Kunstwerk, adică Ideologia artei " stabilitate şi activitate în creaţia artistică, în care stabilitatea şi acţiunea au mai degrabă înţelesul de static şi activ, Hans Mattis-Teutsch face o adevărată radiografie a universului artistic, a creativităţii ca act asumat, pornind de la enunţurile unei pedagogii elementare. Tonul apodictic şi propoziţiile scurte, respiraţia intelectuală sacadată, eliminarea oricărei discursivităţi care ar putea să învăluie ideea şi să amortizeze impactul, fac din textul, dar, mai ales, din subtextul cărţii, aproape un vehicul al transcendenţei, un cod definitiv al unei lumi revelate. Introducerea, de fapt o succesiune de patru propoziţii, sintetizează glacial, aproape neomenesc, nu atît o ideologie, cît o atitudine în faţa căreia se suspendă orice argument contrariu.

Reperele acestei situări atît de tranşante faţă de sensul creaţiei artistice, faţă de nevoia imperativă de schimbare a perspectivei, dar şi aspiraţia către stabilitatea formei, chiar şi cu preţul sacrificării farmecului particular al lumii, se sprijină exclusiv pe dinamica gîndirii, pe proiecţii mentale şi pe contemplaţia exclusivă a cerului interior. În această viziune angelică, născută, adică, în afara oricărei fiziologii, fie şi aceea a sensibilităţii acceptate, forma artistică se dematerializează, părăseşte principiile gravitaţiei şi devine parte dintr-un nesfîrşit discurs al esenţelor. O viziune austeră, de sorginte protestantă, se construieşte exclusiv din voluptatea pură a silogismelor. Nu omul particular, nu căutările sale în tridimensional, nu respiraţia cărnii sufocate sub propriile-i poveri pot fi găsite în reveriile artistice ale lui Mattis-Teutsch, în imaginarul său inepuizabil, ci abstracţiuni desăvîrşite, concepte imaculate al căror destin tainic este actul întrupării. Ideologia artei devine, astfel, un vast tratat despre epifanie. Noţiuni precum: verticală, orizontală, acţiune, repaos, înălţime, stabilitate, excentric, concentric, rotaţie, punct, centru, mişcare, linie etc. etc. ies abrupt din virtualitatea lingvistică, din convenţia lor lexicală, şi se preschimbă în imagini, în arhitecturi, în repere senzoriale. Într-un mod paradoxal şi greu de reprezentat în cadrele unei imaginaţii de tip fabulatoriu, pictorul reface aici, prin Cuvînt şi prin Linie, adică prin instrumentarul absolut al Creaţiei celei dintîi, lumea, firea întreagă, mişcarea şi umanitatea. În discursul său global, acest episod al Ideologiei artei nu este unul teologic, de tip doctrinar, unul care închide viaţa în corsetul dur al instituţiei, ci echivalentul în epură al istoriei Genezei. De la naşterea formei prin apariţia unui punct, de la extensia lui în linie prin mecanismul tainic al mişcării, de la structurarea primei imagini şi pînă la tentaţia ei irepresibilă de a se desprinde şi de a se înălţa şi pînă la enunţurile de tip etico-metafizic sau mesianico-social, gen: Arta reprezintă epoca în formă vizibilă; ea transmite cultura vremurilor noastre, sau Arta propagă ideologia epocii, sau Dominanta culturii este întotdeauna de natură colectivă, sau Arta reprezintă spiritul colectiv în mod individualizat, sau Natura, o creaţie a naturii " opera de artă, o craţie a vieţii, sau Forma artistică a epocii noastre se înfăţişează nudă, fără somptuozităţi, ea este purtătoarea adevărului şi a purităţii etc. etc. se dezvăluie un parcurs impresionant în care se angajează fără precauţii o devoţiune de misionar, o conştiinţă de geometru, o mînă de meşteşugar şi o enormă predispoziţie ludică, aceea care motivează insaţiabil nevoia combinaţiilor şi a nesfîrşitelor ipoteze.

După mai bine de un sfert de secol de la editarea Ideologiei artei, mai exact după douăzeci şi opt de ani, Hans Mattis-Teutsch revine cu un nou text teoretic, şi anume cu Reflecţiuni asupra creaţiei artiştilor plastici în epoca socialistă sau, mai pe scurt, cu Realismul constructiv. Rămas în manuscris pînă astăzi,cel puţin în ceea ce priveşte traducerea sa în limba română, pentru că în limba maghiară el a apărut deja, acest text a fost cercetat parţial de Mircea Deac în cartea sa Mattis Teutsch şi realismul constructiv, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1985, carte în care se şi publică vreo cîteva fragmente, şi de Mihai Nadin care îl aminteşte în contextul discuţiei despre Ideologia artei, în prefaţa la varianta românească a acesteia, Editura Kriterion,Bucureşti, 1975. Dictat în limba germană şi redactat în aceeaşi limbă de către eleva şi colaboratoarea sa, pictoriţa Irene Lukas, Realismul constructiv este finalizat, aşa cum se înregistrează, cu o rigoare nemţească şi ea, într-o notă de la finele textului, în ziua de 18 decembrie 1959, adică în ultimul an al vieţii artistului. Deşi acest text se aşază într-o continuitate perfectă cu Ideologia artei, cel puţin în ceea ce priveşte construcţia lui, dinamica intelectuală şi codul stilistic, el se detaşează, totuşi, de primul, prin natura observaţiilor şi prin finalitatea analizei. Dacă într-un sistem teoretic mai larg, Ideologia artei, cea care priveşte naşterea şi raţiunea adîncă a formei artistice, ar putea fi socotită secvenţa ontologică a gîndirii artistului, Realismul constructiv, prin orientarea sa netă către componenta morală a creaţiei, către înţelegerea şi explicarea existenţei noastre individuale şi colective prin analiza expresiei artistice, se defineşte mai curînd ca o componentă gnoseologică. În fapt, Hans Mattis-Teutsch, în mod real un intelectual de stînga, în sensul stîngii democratice europene, are o nevoie fundamentală, în plină stalinizare a României " ca o ironie a sorţii, chiar ca locuitor al oraşului Stalin " şi în plină ofensivă a realismului socialist, de o rediscutare teoretică a unui parcurs artistic deja realizat şi de aclimatizarea unor argumente estetice deja verificate. Mutarea accentului de pe umanismul absolut, luminos şi abstract , pe unul circumstanţiat social şi politic, nu constituie nici o abdicare de la principiile iniţiale şi nici o concesie făcută imperativelor clipei. Luîndu-şi ca ţintă absolută cadrele socialului, adică existenţa individuală şi colectivă într-o anumită perspectivă ideologică, economică şi politică, pictorul încearcă să argumenteze necesitatea înţelegerii actului creator ca act de construcţie, ca formă de intervenţie raţională şi decisă dincolo de orice conjunctură. Calificarea curentelor mari din istoria artei - naturalism, clasicism, idealism, romantism, impresionism, cubism, futurism, constructivism, suprarealism, realism " drept forme repetitive, recurente, în dinamica existenţei societăţii umane, afirmaţia că ,,tema este socială, forma e real constructivă" sau că ,,omul social este condus prin artă spre o viaţă superioară, spirituală şi sufletească"" sînt doar cîteva dintre încercările de problematizare largă a creaţiei în funcţie de reperul absolut al timpului, devenit un simplu stereotip, şi anume omul. ,, Prin ce trebuie să vorbească omului arta plastică a acestui timp?" se întreabă Mattis -Teutsch, şi tot el răspunde: ,,Prin tematica umană-estetică-sufletească " într-o formă care reuşeşte să-l redea pe omul spiritual în cel mai frumos şi cel mai măreţ, din punct de vedere estetic, moment al existenţei". Şi iată cum în plină retorică realist-socialistă, în plină iconografie a muncii, a eroismului declarat şi a umanismului de paradă, pictorul teoretizează măreţia umană ca proiecţie estetică şi pledează pentru un umanism al esenţelor, şi nu pentru ridicarea particularului la rang de principiu. După cum, în aceeaşi perspectivă, el demontează subtil ponciful tehnicii, al muncii concrete, în beneficiul creaţiei simbolice care nu se erodează şi nu se epuizează.

Toate aceste aserţiuni, făcute cu un amestec de siguranţă şi de precauţie, pregătesc, de fapt, un amplu exerciţiu al continuităţii în opera lui Mattis-Teutsch, aşa cum şi din punct de vedere teoretic se poate observa o continuitate perfectă cu spiritul şi, uneori, chiar cu formulările din Ideologia artei. Iar cum spaţiul cel mai fertil pentru acest experiment nu-l puteau constitui nici reveriile aşezate la limita simbolismului cu spiritul jugendstilului de la începutul secolului, şi nici exploziile turbionare, amestec de impulsivitate expresionistă şi delicate efuziuni lirice, din anii douzeci, singura componentă stilistică aptă pentru o resuscitare formală într-o perspectivă afirmativă şi eroică este aceea a constructivismului din anii treizeci. De aici se alimentează direct şi se afirmă cu o enormă stăpînire de sine şi programul teoretic, dar şi ampla demonstraţie practică a Realismului constructiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara