Cassiodor, Instituţiile, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv şi note de Vichi Eugenia Ciocani, Editura Polirom, Iaşi, 2015. Nu îmi vin în minte mai mult de trei cazuri în istoria culturii noastre în care o apăsare istorică să determine un om să îşi adune apropiaţii cu care să cultive lectura şi transmiterea textului scris ca pe un exerciţiu soteriologic, transformând astfel cultura însăşi într-o hermeneutică istorică şi centrând debutul ei pe filologie. Mă gândesc la Noica şi la modelul Păltinişului, unde „Dumnezeul culturii” este simbolul acestei conversii a culturii, precum şi la două exemple din tradiţia latină: la Hugo şi prima generaţie a mănăstirii de la Saint Victor, aşa cum acest din urmă autor îşi mărturiseşte experienţa în Didascalicon, şi apoi Cassiodor, aşa cum idealurile sale transpar din lectura Instituţiilor. Cea din urmă, cea mai veche, poate fi tratată şi ca arhetipul cultural al celorlalte două. Nu mă refer aici la toate elanurile culturale de retragere intelectuală în mijlocul lecturii şi a prietenilor, întrucât doar literatura greco-latină oferă numeroase exemple ale unei asemenea situaţii, ci la acele cazuri care, în particular, au practicat această retragere oferind un statut epistemic lecturii, întrebându-se insistent care este ordinea necesară a lecturilor, făcând liste pentru a da răspunsuri la această întrebare şi transformând ideea generală a cultivării spiritului într-un act intim legat de lectură. Ba chiar, propulsând astfel cultura spre o accentuată turnură hermeneutică şi făcând o teorie a artelor liberale la baza căreia stă în mod declarat filologia. Instituţiile lui Cassiodor beneficiază recent de o frumoasă traducere în limba română, cu un aparat critic savant şi o îngrijire care merită întreaga admiraţie, realizate de Vichi Eugenia Ciocani, la Polirom. Este ocazia meditaţiei prezente. Dacă putem, însă, susţine faptul că modelul lui Cassiodor poate fi tratat ca un arhetip pentru celelalte două, ar merita să reflectăm, pe de o parte, la trăsăturile principale ale acestui posibil arhetip, iar apoi, la implicaţiile pe care le-ar avea acceptarea acestei relaţii arhetipale asupra celorlalte două. Mai întâi, Instituţiile sunt o lucrare care mărturiseşte experienţa fondării mănăstirii de la Vivarium, loc de retragere a lui Cassiodor din viaţa politică imediat după jumătatea secolului al VI-lea. Lucrarea adună informaţii despre scrierile sacre şi laice, organizate în jurul unei griji: el este preocupat de organizarea şi transmiterea unei literaturi, de corecta ei citire, punctuare, înţelegere, copiere. Este textul care profilează figura călugăruluiintelectual, iniţial copist, oferindu-i un loc precis în societatea creştină: munca lui (lectură, copiere, corectare, interpretare, traducere, transmitere) are o funcţie soteriologică pentru el însuşi. („Satana primeşte tot atâtea lovituri câte cuvinte ale Domnului transcrie un copist”.) Mâna care scrie cu trei degete ar putea fi o replică a analogiei augustiniene între persoanele trinitare şi facultăţile sufletului: toate acestea având ca efect o dezvoltare a tradiţiei creştine într-o direcţie pe care originile, nu foarte îndepărtate, în acel moment, ale acesteia o lăsau cu greu să o întrevadă – şi anume dezvoltarea unei credinţe în funcţia mântuitoare a exerciţiului culturii. Nu simplul entuziasm faţă de cultura savantă scrisă al unui fost politician roman ar putea interesa aici, cât potenţialul dezvoltării doctrinei creştine într-o tradiţie care a oferit ulterior, în secolele prospere ale universităţii medievale, asemenea instituţii ale transmiterii cunoaşterii care dezbăteau dacă profesorul îşi produce sieşi merit pentru judecata finală prin simplul fapt că îşi ţine corect cursurile. Cartea lui Cassiodor, citită astfel, merită să ne pună în dilemă. În fond, vocile teologiei au primit într-un mod reticent mesajul noician subsumat sintagmei „Dumnezeului culturii”. Toate ca toate, admiraţia distantă a funcţionat foarte bine în ultimii 30 de ani, dar acest Dumnezeu a fost piatra de poticnire, lăsând de înţeles că extirparea acestui sens al tradiţiei transmise ar putea pacifica teologia şi cultura laică. Din această perspectivă, traducerea în română, recent, a Didascalicon-ului, acum a Instituţiilor sunt o mare provocare, pentru că ele arată cum Dumnezeul culturii este produsul ingenuu al tradiţiei creştine. Adică al acelei tradiţii care, în debutul tratatului De doctrina christiana, îl făcea pe Augustin să fie reverent, dar ironic şi distant faţă de excepţionalii trăitori care pricepeau sensul textului sacru instantaneu şi prin inspiraţie, dar să mizeze, la nivelul timpului lung al istoriei, pe efortul constant, lent, onest şi cumulativ al muncii intelectuale. Pasajul e citat şi de Cassiodor, şi el e menit să pună în încurcătură exact acolo unde e vorba de a gândi efortul intelectual ca pe un produs ingenuu şi esenţial al dezvoltării doctrinare a tradiţiei creştine.