Dacă în literatură ar fi funcţionat principiile afinităţilor elective, şi nu acelea ale hazardului miraculos, Şerban Foarţă ar fi fost, probabil, cel mai potrivit autor al Levantului. Cine altcineva se pricepea, la finele deceniului al nouălea, să transforme limbajul datat al primelor încercări poetice într-o foarte savuroasă limbă de uz personal? Cine călcase pe urmele lui Budai-Deleanu cu paşi mai apăsaţi decât cel care scrisese, pentru a fi puse pe muzică, versurile Micii ţiganiade? Cine, mai apoi, a făcut, din neuitatele replici caragialiene, substanţa unor rime cel puţin la fel de greu de uitat? Iată că toate aceste predicţii comparatiste au fost, până la urmă, infirmate şi deturnate de apariţia, bruscă pe atunci, a lui Mircea Cărtărescu.

Şi totuşi, privind înapoi la bibliografia lui Foarţă, speculaţiile de felul acesta tind să se împrospăteze. Având, astăzi, pe masă micul roman palindromic Roşul uşor e rozul iluzor, întrebarea redevine, după aproape douăzeci de ani, legitimă. Ar fi putut cu adevărat acest poet subtil, timişorean doar prin adopţie, să ducă la capăt un proiect epic aşa de consistent, să finalizeze arhitectural machetele pe care le produce, serial, ca nimeni altul? E, în tot cazul, de văzut.

Fără ca prin aceasta să fie previzibil, Şerban Foarţă dă dreptate tuturor aşteptărilor. Există, în palindromanul său - cum îi place să-l numească - suficiente jocuri de cuvinte cât să pună pe gânduri întreaga generaţie optzeci. Există, iarăşi, etimologii jucăuşe dornice nu să lămurească impactul termenilor, ci tocmai să-l ambiguizeze, în bună tradiţie lirică. Există, desigur, şi numeroase sintagme gata de a fi citite, cu egală plăcere, de la dreapta la stânga. Deficitară în schimb, dar cu îndreptăţire, se dovedeşte a fi acţiunea propriu-zisă. Cele trei personaje, numite, şăgalnic, Nora Aron, Vasile Elisav şi - ei da, aici nu avem decât o simplă paronimie - Carmen Carpen nu fac altceva decât să instrumenteze lungi discursuri despre discurs. Cele două studente şi eruditul lor profesor vorbesc, practic, despre orice, dar nu posedă, în fond, nimic. Atunci când protocolul ospitalităţii o impune, se prefac că degustă băuturi alese ori că fumează trabucuri scumpe. În absenţa obiectului, îl inventează, iar în absenţa situaţiei, o mimează. Conştienţi că trăiesc mai degrabă pe hârtie decât în aerul tare al realităţii, definesc, şocant, lumea pe care o au la dispoziţie.

În două vorbe, rostite de altminteri chiar de Elisav, romanul amână. Nu are detenta narativă a nuvelei, nu are urgenţa interioară a poeziei. El lasă, de la sine, să treacă timpul prin el. Discutabilă încadrare! Dar destul de eficientă pentru corecta înţelegere a regulilor care determină o carte atât de bizară ca Roşul uşor e rozul iluzor. Singurul rezultat - căci despre deznodământ nu poate fi vorba - al badineriei spirituale întreţinute de cei va fi buna administrare culturală a câtorva ore petrecute, aproape accidental, împreună. Este şi motivul pentru care finalul volumului survine, de fapt, o dată cu reuşita lingvistică de la pagina 116. S-ar putea să avem, acolo, cel mai întins palindrom autohton. Şi, oricum, cel mai complicat: "E anul, anul, Avvo ! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, rece apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem. (Axa - mediana.) Alb, alb (rotitor, nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer ! Ce lut otova, luna! Luna e?!"
La câtă rafinată paradă face, în general, Foarţă de aluzia culturală, e de mirare că refuză, totuşi, să apeleze de data aceasta, la clişeele de gen. Lista, destul de scurtă în definitiv, de asemenea enunţuri cu două capete nu se regăseşte, nici măcar atomizat, printre cuvintele extatice ale lui Vasile Elisav. Fraze ca "ele fac cafele" sau "epuraşul uşa rupe", care, dintr-o sursă ori alta, alcătuiesc un fond comun de găselniţe, sunt excluse chiar din avanposturi.

Să urmărim atunci, avertizaţi în privinţa tuturor disimulărilor, cum a fost construit, dialogal, acesta. Pentru că e la mijloc o nouă, secundară, filozofie a compoziţiei: " - De unde-ncepem, întrebă, cuminte, Carmen Carpen. - Din centru spre periferie (sau, mai curând, periferii), zise Vasile Elisav. Un palindrom e o oglindă ş...ţ iar una dintre însuşirile oglinzii este aceea de-a supune imaginile unei simetrii axiale. Un palindrom începe cu acest ax de simetrie, care, fireşte, este un cuvânt. Ce cuvânt, el însuşi palindromic, ar evoca mai bine acest ax? - Axa, replică Nora Aron. - Ce rol ar mai putea juca această axă, întrebă Vasile Elisav. - Pe-acela de mediană, răspunse Carmen Carpen. - Deci, dacă axa e mediana, zise Vasile Elisav, sau, cu elipsa copulei, axa - mediana, cum s-ar citi această sintagmă a l'envers? - Anaidem axa, replică Nora Aron, ceea ce n-are nici o noimă. - Ba are una, ripostă Vasile Elisav, dacă-l despărţim în Ana şi în idem. Adică Ana (e / se comportă similar) la fel."

Aşa, întrerupte de teorii ad-hoc, evoluează toate ramificaţiile care se desprind din osia imaginată de profesor: "palindromul este un construct în care arbitrariul sau hazardul fac casă bună cu necesitatea. De altfel, regulile unui joc, joc agonal sau de hazard, ca şi, de multe ori, artistic, sunt cu atât mai stricte cu cât sunt mai absurde sau mai stranii (ca, exempli gratia, -n poezie, existenţa unor forme fixe: glossă, rondel, sonet, ş.cl.), mai gratuite, mai, adică, fără noimă (care devine unica lor normă), -, fără necesitate, alta, decât una convenţională sau formală." (pag. 112)

Nu e de crezut, totuşi, că arta palindromului se poate preschimba, la vedere, într-un asemenea spectacol cu public. Şi nici că Şerban Foarţă, de obicei atât de criptic, dă în vileag un algoritm de lucru, fie el de unică folosinţă. Mai probabil mi se pare, dacă citim printre rânduri şi mai ales dacă dăm importanţa cuvenită armoniilor muzicale, să fie implicată o discretă parodie a accesibilităţii. Verbele se înlănţuie cu lejeritate, argumentele bibliografice curg unul după altul, jumătăţile de frază se deschid precum aripile de fluture. Idilismul acesta e, vizibil, trucat. Poetul ia peste picior în proză, din unghiul care îi convine, senzaţia de naturaleţe fără frontiere ce pare, adesea, atât de specifică scrisului.

Iar asta pentru că Foarţă manifestă, în toate cărţile sale, oroare de simplitate. El îşi asaltează, de cele mai multe ori, cititorii. Iar facilitatea pe care o etalează e una, târzie, a descărcării nervoase. Singurul personaj cu carnaţie din Roşul uşor e rozul iluzor e un oarecare fost coleg de şcoală al profesorului Elisav, un anume Iordache Moise. Patafizician amator, hotărâse că legea lui Arhimede se aplică strict corpului lui Arhimede scufundat în lichid. Sau că, după calapodul planului înclinat din mecanica gimnazială, ar exista, în deplină echitate, un plan înclinat invers. Poet de asemenea amator, întocmise, după ani de efort, un dicţionar de rime interioare. Şi totuşi, anecdota care-l individualizează în memoria apropiaţilor e una cu substrat - vorba vine - geografic: "Concursul, radiodifuzat, consta în întrebări-capcană din opera lui Caragiale. Cine e, să zicem, Zambilica, cine e Papadopolina? Întrebări aproape puerile; când cineva din sală pusese întrebarea, ducând la gură microfonul: ŤCe căuta neamţul în Bulgaria?ť La care, Iordache Moise ripostase cu promptitudine şi nu fără umor: La întrebarea ŤCe căuta neamţul în Bulgaria?ť răspund prin altă întrebare, şi anume: ŤCe caută Turku în Finlanda?ť" (pag. 79)
Experiment genetic mai degrabă decât constituent al genului, romanul lui Şerban Foarţă nu abundă, însă, în astfel de nuclee narative. Puţine oricum la număr, ele au aerul artificial şi întotdeauna senzaţional al citatului apocrif. (Versurile atribuite lui Nichita Stănescu sunt, din perspectiva aceasta, o dovadă: "Dus aici, beţiv opal, - lapoviţe bici asud;/ dur, o vietate, cal, - la cetate: ivor ud.") Centrul de greutate al Roşului uşor...nu e unul care să atârne la cântar. Dar nici, o spun convins, unul care să înşele. Fiindcă, privată de dreptul de a intra în categoria temelor mari şi chiar în aceea a temelor captivante, forma aceasta de zăbavă stilistică e - cu rare excepţii - onestă valoric.

Finalul - în care Foarţă însuşi apare printre personajele puse pe taclale, aşteptând, înfrigurat, lectura unui manuscris care coincide cu acela al Roşului uşor... - mi se pare, din partea autorului, o concesie nefastă. Care-mi aminteşte nu atât de trama, cât de versurile sus-amintitului Levant: "În Geneză lumea crapă/ Cu troznit de-apocalips/ Lumi zidite-n lumi se-adapă/ Din iluzie, eclips." Parţial, e foarte adevărat, dar eclips.