În colecţia „Istorie cu blazon” a Editurii Corint au apărut, de curând, două restituiri. Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese, de Ana-Maria Calimachi (despre care tocmai a scris, în numărul 19 al României literare, Sorin Lavric) şi Iaşii de odinioară, cronica sentimentală a lui Rudolf Suţu, prinţ dintr-o familie stinsă astăzi, cum aflăm din prefaţa nepotului de fiică, Radu Negrescu-Suţu, îngrijitorul ediţiei revăzute.
Povestea familiei, în sine, este un mic roman picaresc, mergând din Epir, de unde se trăgea neamul, la Constantinopol şi înapoi în Munţii Pindului, după cum cotea istoria. Greci şi ortodocşi, într-un imperiu turcesc, reuşesc să urce în ierarhii prin ştiinţa de carte şi hotărăsc, o vreme, politica externă a Aliotmanului. Cu timpul, urmaşii din secolul XVIII încep să aspire la poziţia de voievod hegemon al uneia dintre Ţările Române, aflate sub stăpânire fanariotă. Prin ochii lui Radu Negrescu-Suţu perioada apare puţin diferită de cum o ştim din istoria aşa-zicând simplificată, care nu se încurcă în detalii. Fireşte, corupţia generalizată din Imperiul Otoman trece, cu domnii străini, în Ţările Române şi se fixează pe nişte rădăcini vechi, făcându-i pe principii de după fanarioţi să strălucească prin aceleaşi moravuri. Însă aceşti venetici care au căutat, totuşi, să se împământenească prin cumetrii cu marile familii boiereşti locale, „au înzestrat Principatele dunărene, din caseta lor personală, cu apeducte şi fântâni, biserici şi spitale, orfelinate, coduri de legi, şcoli greceşti şi româneşti care au format viitoarele elite ale ţării.” În această lume, de reforme pe apucate şi planuri zădărnicite de alianţe repede schimbătoare, străbunicul lui Rudolf Suţu, Alexandru, reuşeşte să se aibă bine cu toate imperiile aflate, între ele, în conflict şi, mai mult, să obţină un decret prin care viitorii principi ai Ţărilor Române nu se mai puteau alege decât din familia lui, a cumnatului şi a cumătrului lui! Om cilibiu, cum ar spune Caragiale, i-a şi despăgubit pe restul fanarioţilor, excluşi, deacum, din această afacere. Că privilegiul nu va ţine mult, turcii revenind curând la varianta domniilor pământene, diplomatul vodă n-avea cum să ştie.
Din neamul lui, care i-a rămas, în parte, în ţară străină s-au tras, spune Radu-Negrescu Suţu, Alexandru Gr. Suţu, „junimistul şi protectorul lui Eminescu”, al cărui fiu, Rudolf Suţu, e memorialistul Iaşilor de altădată.
Să deschidem, părăsind această istorie plină de cusururi şi de vini care pot fi, totuşi, iertate uşor, paginile publicistului de odinioară, prefaţate de o prietenească prezentare a lui Mihail Codreanu, sonetistul. Sunt tablete, în general, care surprind, ca un blitz, oameni şi locuri ce dispar, altminteri, în uitare. În stilul Telegramelor e secvenţa Caragiale la Iaşi: a venit, a încercat să deschidă o berărie, nu i-a surâs, a încasat tantiema pentru Năpasta şi a plecat. Ce poate fi mai simplu? Enescu trece şi el la fel de fugitiv prin obiectivul lui Suţu, care reţine butada lui Saint-Saëns: „creează muzica întocmai cum înfloreşte mărul”. Instituţii, ca Universitatea, Şcoala Centrală de Fete, Liceul Naţional, Curtea Domnească au şi ele parte de sugestive portrete, sub pana acestui prinţ cu darul decupajului exact. Iaşii de odinioară nu e un cântec de jale. Nici o evocare nostalgic-siropoasă a unui trecut mărunt. Primul volum alege figuri şi locuri unul şi unul, care au scris istoria, nu doar a Iaşului, şi nu sunt puţine. Al doilea volum, sub semnul dorului de lumea patriarhală, mai liniştită şi cu un trai mai bun, recuperează anecdota, care se ştie că primează, în Iaşul Junimii, chefurile, cancanurile politice, amintirile din şcoală, străzile pline de farmec ale tinereţii memorialistului. Mi-aş dori să pot alege, pe îndelete, din aceste mici bijuterii de familie (căci oraşul îi este, lui Rudolf Suţu, o rudă), să vi le arăt aşa cum sunt puse în pagini, dimpreună cu o selecţie de fotografii, reproduse impecabil, din arhiva lui Radu Negrescu-Suţu. Însă mi-e destul de limpede riscul de-a nu mă putea opri, de-a nu şti, ca într-un bazar ispititor de arome orientale şi dovezi de fină civilizaţie, ce să reţin mai întâi. Aşa că, mai bine, primiţi invitaţia în Iaşul sobru şi colorat, în acelaşi timp, în Iaşul boierilor descălecători de ţară şi-al scriitorilor întemeietori de literatură, şi-n Iaşul petrecerilor şi-al iubirilor ilicite. De toate se găsesc în această reconstituire îndrăgostită, care face să merite din plin ceasurile cheltuite, pe îndelete, cu lectura.