În romanul Adam şi Eva, Liviu Rebreanu proiectează, pe fondul metempsihozei, o nelinişte de şapte vieţi pentru ca o iubire, reluată în alte corpuri şi în alte contexte istorice, sî se potriveascî şi sî se ămplineascî.
El şi ea tind mitic unul spre altul de sute de ani, într-o poveste de dragoste ce străbate o istorie zbuciumată, ostilă, în încercări succesive de contopire definitivă în androginul refăcut la capătul unor secvenţe de suferinţe şi eşecuri.
•
În Enigma Otiliei, G. Călinescu se amuză de prejudecata unui tânăr că unei femei îi ajunge să iubească şi să fie iubită, pentru a fi fericită. Viaţa îi compromite idealismul.
•
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu arată că există ceva mai dezastruos decât să te decepţioneze o femeie: să te decepţioneze toţi oamenii. De la gelozie la mizantropie nu e decât un pas. Sau, altfel spus: gelozia are un remediu – mizantropia, un rău mai mare decât primul.
•
Ion al lui Rebreanu sfidează, stimulat de învăţătorul din sat, cuminţenia românească, insuflată de preot, de împăcare cu destinul, ca sinonim al sărăciei şi al smereniei. Ion nu acceptă că Dumnezeu îl vrea resemnat şi împăcat cu ceea ce are. Este primul nostru revoltat împotriva ortodoxiei, atestat în literatură.
•
Subiectul din Moara cu noroc e cât se poate de biblic: ducerea în ispită. Ioan Slavici îl pune pe un hangiu din pusta bănăţeană să se întâlnească cu diavolul. Pofta de înavuţire cere taxă de protecţie şi vânzarea sufletului.
•
Moromeţii, ca roman social subversiv, desfăşoară trăirea unui paradox: că fericirea unui ţăran poate consta nu în lucrul pământului, care dă servitute, ci în înţelegerea lumii, care dă iluzia libertăţii. Singularitatea lui Ilie Moromete o defineşte situaţia lui de ţăran contemplativ, mai preocupat să gândească decât să muncească.
•
În 1863, cu apariţia romanului Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon vedea românismul reductibil la efectele nefaste ale fanariotismului, fără putinţă de ieşire din impasul moral, transmis genetic. Autodetestarea, în portretul parvenirii şi corupţiei, se elibera prin satiră şi caricatură. Ideologia autodenigrării naţiei ca neputinţă istorică de emancipare va veni mai târziu. Numai lui I. L. Caragiale îi va arde de râs, altora – nu.
•
Mara lui Ioan Slavici legitima ardelenismul ca spirit de chiverniseală şi îmburghezire prin muncă. Poate de aceea romanul nu a plăcut şi nu a avut nici un succes la început de secol XX, când a apărut, şi a trebuit să treacă cincizeci de ani pentru a fi redescoperit şi apreciat cum s-ar fi cuvenit. Filosofia lui socială era la antipodul atitudinii lui Mitică de dolce far niente.
•
În Patul lui Procust, Camil Petrescu ne face să ne gândim că, într-o societate materialistă, un bărbat nu poate iubi idealist o femeie, fără să-şi asume ridicolul şi ruşinea acestei situaţii, care îl pot împinge la sinucidere. Idealismul e mai mult o formă de vulnerabilitate decât de nobleţe, ce trebuie asumată ca atare. Femeia profită de ambiguitatea acestei situaţii, pe care bărbatul o trăieşte ca pe o suferinţă mortală. Dar se poate întâmpla şi invers.
•
Pe Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor, criza naţională îl conduce spre criza religioasă. Liviu Rebreanu îl trimite pe românul cetăţean austro-ungar pe frontul împotriva românilor. Apostol simte, cu disperarea ultimă, că din această situaţie dramatică numai Dumnezeu, în care până de curând nu crezuse, îl mai poate salva. Dar Dumnezeu nu-l ajută în viaţa pământească, în prezentul trăit cu disperare. Păcătosului nu-i rămâne decât să spere în mântuirea postumă. Căci nu există mântuire decât în viaţa de apoi.n
