Scrisori primite de Victor Iova de la Otilia Cazimir,
Gheorghe Ciprian şi Eliza V. Vorvoreanu (sora lui Urmuz)
Victor Iova (17 august 1925 – 15
septembrie 1999) a fost un editor
ultracompetent, curajos şi discret. De
numele său se leagă publicarea unor
clasici ai literaturii române, mulţi dintre
ei căzuţi în dizgraţia regimului comunist.
Victor Iova a fost, printre altele, redactorul
de carte al faimoasei antologii a lui
Nicolae Manolescu – Poezia română
modernă de la G. Bacovia la Emil Botta,
Buc., EPL, col. „BPT”, 1968 (2 vol.) – pe
care autorităţile epocii au interzis-o
imediat după apariţie, din cauza
prezenţei în cuprinsul ei a unor autori
indezirabili din motive politice.
După absolvirea Facultăţii de Limbi
Străine a Universităţii din Bucureşti,
în 1955, a fost repartizat la secţia
de documentare a Editurii de Stat
pentru Literatură şi Artă, condusă pe
atunci de filosoful Mihai Şora (care
i-a devenit un model intelectual şi
profesional). În 1960, a câştigat
concursul pentru ocuparea postului
de redactor, pe care l-a păstrat până
la pensionarea sa, în 1987. Din Editura
de Stat pentru Literatură şi Artă s-a
desprins în 1959 Editura pentru
Literatură care, la rîndul ei, a devenit
în 1970 Editura Minerva, dar aceste
restructurări nu l-au clintit din
locul lui pe Victor Iova, care a rămas
un paznic de far.
Datorită demersurilor lui au apărut
cărţi necesare ca aerul pentru
supravieţuirea culturală a unui popor
căruia partidului comunist încerca
să-i şteargă memoria şi conştiinţa de
sine. Soţia sa, Mariana Iova (născută
Pipercu), absolventă a Facultăţii de
Limbi Romanice şi Clasice a Universităţii
din Bucureşti, repartizată după absolvire
în cercetare pentru istoria cărţii la
Biblioteca Naţională şi, din 1990, la
Ministerul Culturii, i-a devenit o
colaboratoare apropiată.
Îi datorăm lui Victor Iova ediţii din
Nicolae Iorga, Vasile Voiculescu, Barbu
Lăzăreanu, Otilia Cazimir, Tana Quil,
Silvia Ştefănescu, George Lesnea,
Gheorghe Cunescu, Valeria Căliman,
Mihai Diaconescu, Saşa Pană, Ioan
Chindriş, I.D.Pietrari, Pandele Olteanu,
Neagu Rădulescu, George Ciprian,
Ion Agârbiceanu, Alexandru Philipide,
N. Crevedia, Ion Caraion, Th. Ilea,
Virgil Carianopol, Vasile Copilu-
Cheatră, Petre Pandrea, Sanda Cotovu,
Valeriu Anania şi mulţi, mulţi alţii. O
întreagă bibliotecă.
Fiecare carte are istoria ei, de multe
ori dramatică, fiind publicată în condiţii
nefavorabile culturii, sub supravegherea
atentă şi ostilă a autorităţilor. Această
activitate editorială de mare anvergură
a generat şi o corespondenţă bogată,
între editor şi scriitori sau succesorii
acestora. Cu devotament faţă de
regretatul ei soţ, dar şi cu un sentiment
al responsabilităţii faţă de istoria culturii
noastre, doamna Mariana Iova a pus
în ordine această corespondenţă şi a
alcătuit din ea un volum. Înainte de al
da la tipar, a avut bunăvoinţa să mil
pună la dispoziţie, pentru documentare,
iar eu n-am pierdut ocazia şi i-am cerut
îngăduinţa să reproduc câteva extrase
în România literară. Îi mulţumesc
(şi pe această cale) că a fost de acord.
Alex. Ştefănescu
OTILIA CAZIMIR
Iaşi, 2 ianuarie 1964
Iubite tovarăşe Iova,
Plecând din Iaşi, tov. Prof. Const.
Ciopraga a lăsat la mine textul prefeţei
la cartea mea, rugându-mă să-l citesc,
să intervin la nevoie şi să-l expediez
tov. C. Simionescu [Corneliu Simonescu,
şef de redacţie la Editura pentru
Literatură].
Mă execut... cu câteva zile întârziere.
Am fost şi bolnavă – şi mai ales
descurajată. Am observat că tov.
Ciopraga a uitat să se ocupe de sfârşitul
volumului, care se pretează la o analiză
mai adâncă şi mai pretenţioasă.
Mi-a promis că va adăuga câteva
pagini, pe care le va plasa acolo unde
le e locul. Să vedem! Altminteri,
studiul d-sale rămâne incomplet.
Abia mâine voi putea ieşi în oraş
să fotografiez desenul lui G.T. [George
Topârceanu] şi să vi-l trimit. Aş fi
dezolată să ştiu că întârzierea aceasta,
atât de nedorită, ar putea să întârzie
mersul normal al lucrărilor de tipar.
Am avut un „an nou” lamentabil
– cel mai sărac şi mai întunecat din
viaţa mea. N-am primit nimic nici de
la E.P.L., nici de la „Tineret” (deşi
ultima ediţie din „Baba” s-a epuizat
vertiginos...). M-am simţit profund
nedreptăţită şi umilită. Am telegrafiat
acum tov. Bică [redactor la Editura
Tineretului].
N-am putut termina nici măcar
corecturile la „Sanatoriul Arkthur”.
Acum când mă simt mai bine, pot fi
sigură că în 3-4 zile voi fi gata şi voi
expedia totul tovarăşului Teică [Constantin Teică, redactor, secretar
de partid la Editura pentru Literatură].
Chiar vă rog să-l anunţaţi pe tov. Teică
despre aceasta. Îl rog să mă ierte.
Şi vă mai rog ceva: să-i spuneţi
tov. Şora [Mihai Şora, pe atunci
redactor-şef al editurii] că m-am
gândit cu prietenie la d-sa şi că-i
doresc un an plin de bucurii şi de
împliniri fericite. Aş fi dorit să-i scriu.
Dar – vedeţi cum scriu?
Dvs., vă strâng mâna cu căldură.
La mulţi ani, noroc şi spor în toate.
Cu prietenie,
Otilia Cazimir
Iaşi, 17 ianuarie 1964
Iubite tovarăşe Iova,
Iar vă scriu: iar batem apa în piuă,
pentru că, nu ştiu de ce, nimic nu vrea
„să iasă”. Am aşteptat şi ieri şi azi
fotografiile pe care trebuia să le primesc
de alaltăieri. N- am primit decât ...
scuze că nu mi se pot aduce decât
mâine! Cum mi se aduc, cum vă expediez,
expres, una sau două: ori alegeţi ceva,
ori renunţăm la poză. (La câte n-am
renunţat în viaţa mea, până va veni
ziua să renunţ şi la viaţă, de care m-am
săturat ca de mere pădureţe!...).
De trei zile nu mă simt bine, deloc.
Nu ştiu de ce. Sâcâieli, destule.
Dar nu pe măsura efectelor lor. Deci
e ceva dinăuntru. Şi de asta mă tem.
Vine la dvs. Silvia Ştefănescu cu un
lot mai bogat de poezii. Fii bun (că doar
eşti!) şi citeşte-le atent. V-am spus: e
un talent veritabil, are un cap informat
serios şi o inteligenţă subţire. Calităţi
rare, care se adună cam rar la un loc.
Am mare încredere în dvs.
Pleacă la gară chiar acum. A venit
anume să ia... fotografia. Dar fotograful
– fantomă nu se ştie pe unde e, iar
redactorii, fantome şi ei, nu ştiu nici ei.
Sperând că în 2-3 zile aveţi materialul
„în imagini”, vă strâng mâna prieteneşte.
Otilia Cazimir
Iaşi, 28. I. 1964
Stimate tovarăşe Iova,
Deşi cu cele mai bune intenţii de
a-mi fi de folos, biata noastră revistă
ieşeană, călcând ca de obicei cu
stângul, n-a făcut decât să mă întârzie
şi să mă încurce.
Schiţa lui G.T., fotografiată de
„specialistul” revistei a ieşit întocmai
ca cea de acum şase ani: un desen
întunecat şi dur, în cărbune, în locul
celui delicat şi luminos, în creion.
Până la urmă, cred că trebuie să
renunţăm la ea. Vă propun două
soluţii, rugându-vă să alegeţi dv. pe
cea mai bună.
Prima, e fotografia mea oarecum
oficială – la masa de scris. Destul de
banală – cu ochelari, stilou şi hârtie, aşa
cum se cuvine. A apărut în „La Roumanie
d’aujourdhui”. Dacă vă opriţi la aceasta,
trebuie „scurtată”, adică, să rămână
pătrată, nu dreptunghiulară.
A doua din care vă trimit o copie
şi clişeul original, e opera lui G.T.,
executată de el, după gustul lui şi
lucrată în atelierul lui (Eu nu eram
decât tânăra lui ucenică). Cred că e
mai originală decât cealaltă. Locul :
fundul grădinii lui G.T., între arini de
toamnă. Fotografie foarte puţin cunoscută.
Dacă o preferaţi pe aceasta, trebuie
reprodusă în întregime (adică: cu
spaţiu în jur, cu picioare etc.). Poate
că e prea veche ? Cred că e aproape
de aceeaşi vârstă cu schiţa.
Ceea ce vă rog cu deosebire,
tovarăşe Iova, este să luaţi dvs.
personal, în grija dvs., aceste două
„piese” şi să mi le păstraţi,… până
ce va fi posibil să mi le trimiteţi.
Mi-s dragi, mă simt eu în ele, iar
de cea de a doua sunt foarte legată.
Tot astăzi tov. Ciopraga trebuie
să fi trimis şi el completarea „Prefeţei”.
Deşi nu mai ies din casă, ieri am
chemat o maşină şi i-am dus documentele
de care avea nevoie şi nu le găsea.
Cu asta mi-am făcut întreaga
datorie faţă de dvs.
V-aş fi recunoscătoare să-mi
trimiteţi ce aţi hotărât.
Cu bună prietenie,
Otilia Cazimir
Iaşi, 8. II. 64.
Tovarăşe Iova,
V-am promis, încă de când eraţi
la Iaşi, să vi-l trimit pe tânărul poet
moldovean Ioanid Romanescu – care
bate apa-n loc pe la revistele ieşene,
în loc să publice şi să ridice nivelul
mort de inaniţie al foilor atât de sarbede
şi de sărace.
Cu încrederea pe care o am în dv.,
vă întreb: nu-i aşa că avem de-a face
cu un talent veritabil, viguros şi original?
Aştept verdictul dv., şi-l aştept
cu încredere.
Aici se fierbe – nu fără anumite
gafe – piatra cea scumpă „a sărbătoririi”
mele. Ai văzut că Bucureştii ne-au
luat-o înainte, îmbătrânindu-mă
cu trei săptămâni...
V-am trimis o fotografie şi un
clişeu. A ieşit bine vreunul? Aţi putea
să mi le trimiteţi prin Ioanid Romanescu,
să nu se piardă.
Când apare volumul? Cum arată?
Am emoţii, am îndoieli, am descurajări.
Sunt bolnavă. Prea m-au obosit
pregătirile festivităţilor, prea mi s-a
cerut mult, prea am fost pusă la
contribuţie. Cu sălbăticie...
Am semnat contractul pentru
„Sanatoriul Arkthur”. Dacă nu m-ar
fi ucis pretenţiile tuturor, cartea ar
fi de mult gata. Aşa, e pe trei sferturi...
Sper că şi completarea prefeţei
tov. Prof. Ciopraga a ajuns la timp.
Ajutaţi-mă să scap mai curând de
toate aceste preocupări, dacă vreţi
să mai trăiesc. Nu mai pot! Nu e o
butată(sic), e adevărul adevărat.
Cred că Ioanid Romanescu îmi va
aduce un răspuns de la dv.. Trăiesc
ca pe altă lume – pentru oricine,
numai pentru mine nu!
Vă strâng mâna cu prietenie,
Otilia Caz.
Februarie 1964
Iubite tovarăşe Iova,
Vine la dv. tovarăşul Florin Mihai
Petrescu, tânărul poet ieşean pe care
îl cunoaşteţi. Părerea mea despre d-sa,
o cunoaşteţi, de asemenea. O să vă
spună că „poza” mea s-a făcut şi că
mâine v-o trimit, expres. Sper că
n-a întarziat. Vina, dacă e vreo vină,
e a fotografului, care a lipsit din
Iaşi. Nu ştiu – că mi-e greu să insist
– dacă tov. Prof. Ciopraga a trimis cele
câteva pagini pe care trebuia să le
scrie, ca să completeze prefaţa.* Şi cu
asta, contribuţia mea va lua sfârşit.
Mărturisesc că sunt extrem de obosită. Ar trebui să dorm vreo două – trei luni
la şir ca să-mi vin în fire.
Aştept, prin Florin, veşti de la dv.
În privinţa lui Florin, aş fi fericită
să se întoarcă vesel, cu problema
plachetei soluţionată favorabil, aşa
cum se şi cuvine. Ştiu că, în ce vă
priveşte pe dv., va avea un sprijin de
nădejde, pentru care vă mulţumesc
de pe acum, din toată inima.
Vă strâng mâna cu prietenie şi vă
doresc un an plin de reuşite în munca
şi în viaţa dv.
Otilia Cazimir
Scrisoarea este nedatată. Iar pe plic nu
e consemnată data, deoarece este trimisă
prin poetul Florin Petrescu si nu prin poştă,
ca de obicei. Dar, din referinţele existente
în scrisoare: reproducerea fotografiilor şi
completările prefeţei, promise de Constantin
Ciopraga, reiese că data ar putea fi începutul
lunii februarie 1964.
Volumul îngrijit de Victor Iova, a apărut
în 1964 la E.P.L., cu titlul „Poezii (1928 –
1963)”, prefaţat de Constantin Ciopraga.
GHEORGHE CIPRIAN
Dragă Tovarăşe Iova,
21.I. 1964
Acuma a venit şi rândul meu!
„Măscăriciul” cred că e gata, dar totuşi
vino cu el, ca să facem controlul final –
bucăţile cele noi şi poate încă o corectură.
Vom vedea. Sunt trei bucăţi noi. Aş veni
eu, dar picioarele nu-mi dau pace.
Fii drăguţ şi anunţă-mă când
vii. Să vedem unde le găsim locul.
Eu cred că cu „Răsfoind prin amintiri”,
urmat de „Coana Veta” şi „Isprăvile
făcute la Deva”...
Apoi o mică corectură: Neamurile
le-am ofuscat cu nişte mici amintiri.
Să-i iertăm...
Pe urmă e nevoie de „Capul de
răţoi”, pe care ţi l-am corectat. Adu-l
şi pe el. Poate mai găsim ceva...
Dacă ai „Un lup mâncat de oaie”
adu-l. Trebuie să îl citească şi tov. Şora.
De asemenea „Macferlan şi Graţiela”,
dacă l-ai tras la maşină.
D-l. Şora spunea că-i place foarte
mult suiectul, rupt din viaţa actorilor,
ceea ce s-ar încadra foarte bine cu
restul materialului.
Cam atâta.
Sunt sigur că are să-ţi placă şi
dumitale Macferlan.
Ţi-aş rămâne foarte îndatorat dacă
ne-am potrivi la gusturi. Cine ştie!
Te rog să mă ierţi dacă am scris
cam încurcat.
Cu prietenie,
G. Ciprian.
Dragă Tovarăşe Iova,
2 august 1964 [data poştei]
M-am mutat cu domiciliul în
str. Cuibicef nr.9, la Societatea de
binefacere „Ascar”, unde aştept
însănătoşirea picioarelor.
Până atunci, post şi rugăciune.
Aştept să te văd la faţă, ca să
punem şi celelalte lucrări la cale.
Vino şi cu prefaţatorul.
Locuiesc la etajul III, salonul 7.
Te sărut,
Ciprian.
Dragă prietene Iova,
15 sept. 1964
Te-am tot aşteptat cu amicul,
ca să stăm de vorbă cum fusese vorba.
Acum sunt acasă.
Spitalul mi-a folosit relativ.
Aş dori să ştiu dacă aţi înaintat
cu lucrul.
În orice caz stau la dispoziţia
dumitale şi a amicului.
Te sărut,
Ciprian.
Dragă Tovarăşe Iova,
24 novembrie 1964
A venit vremea să ne ocupăm
puţin şi de oropsita mea de carte...
Amânată de nu ştiu câtă vreme,
în sfârşit i-a venit rândul.
Tov. Trancă mi-a scris acum două
săptămâni că a vorbit cu tov. Bănuţă
să-mi dea 5 000 lei – pe care i-am
şi umflat – şi acum urmează să-mi
socotiţi drepturile cărţii – şi pe urmă
basta!
I-am scris şi tov. Şora, amintindu-i
de carte – şi că drepturile mele
sunt următoarele:
„Măscărici şi mâzgălici”, (reeditare)
„Capul de răţoi”, piesă în 4 acte.
„Macferlan şi Graziela”,
„Un lup mâncat de oaie”, piesă în
4 acte.
„Ioachim, fiul poporului”, piesă
în 4 acte.
Cam asta e marfa! Lucruri interesante,
destul de interesante.
Dă-le drumul şefule, să nu mi-o
ia moartea înainte.
Cu stimă, G. Ciprian.
GENEZA CAPULUI DE RĂŢOI
24. XI. 1964 [data poştei]
E un fel de a spune: geneza capului
de răţoi... căci capul de răţoi n-are
nici un fel de geneză.
El s-a născut aşa din senin, dintr-un
joc de lumină şi umbre...
Este şi nu este...
E foarte dificil de ghicit ce este...
şi ce nu este...
Îl găseşti primăvara bălăngăninduse
de straşina caselor.
Apoi dispare, ca să învie liber,
când iar piere în nimicnicia din
care a purces.
G. Ciprian
Stimate tovarăşe Iova,
11 iulie 1965 [data poştei]
Am fost de două ori, până acum,
la spital şi te-am aşteptat.
Vino cel puţin acum la ieşirea mea
din spital – să mai stăm de vorbă.
Am cam încurcat borcanele. Şi
am nevoie de dumneata, de mintea
d-tale clară, spre a-mi aminti lucruri
trecute.
Fii bun şi ajută-mă.
Cu drag,
G. Ciprian.
Dragă Tovarăşe Iova,
9 august 1965 [data poştei]
Mi-ai făgăduit să vii, ca să mă vezi.
E nevoie.
Prin urmare te aştept.
Cu multă dragoste,
Al dumitale,
Ciprian
P.S. Nu pot scrie prea mult...
Dragă tovarăşe Iova,
13 noiembrie 1965
Mi-e dor de dumneata.
Te aştept să vii şi cu ceva cărţi,
căci pe celelalte le-am măritat pe
toate, pe la neamuri şi cunoştinţe.
Dacă îmi poţi da vreo două-trei
volume frumos legate, ţi-aş fi foarte
recunoscător.
Un volum vreau să-l dau tovarăşului
Trancă, celălalt, tovarăşului Bănuţă.
Al treilea volum... pentru dumneata.
Te aştept ca pe o amoreză.
Cu dragoste,
Ciprian
noiembrie 1965
Dragă tovarăşe Iova,
Te-am aşteptat, zi de zi, să-mi dai
material...
Ca o amantă necredincioasă însă
ai dispărut, lăsându-mă să te doresc.
Am vrut să-ţi mai vorbesc şi să-ţi
mulţumesc de dania pe care mi-ai
făcut-o...
Ce să zic, eşti un om minunat...
omul tuturor minunilor.
Vino să mai stăm de vorbă.
Poate că şi eu aş avea ceva să-ţi
comunic.
Deocamdată aş vrea, dacă ţi-e cu
putinţă, să-mi mai faci rost de câteva
volume legate şi îmbrăcate în maron,
ca cel pe care mi l-a şterpelit fi-miu cel
mare...
Îmi trebuie să neapărat ( sic!): un
volum pentru tovarăşul Trancă, altul
pentru poetul Bănuţă, al treilea pentru
amicul Şora şi al patrulea... ghici
ghicitoarea mea...
Îmi plesneşte obrazul de ruşine.
La nevoie, plătesc eu din drepturile
mele.
Cu dragoste,
G.Ciprian.
19 decembrie 1965
Dragă tovarăşe Iova,
Te-am tot aşteptat şi mătăluţă
n-ai binevoit să mai vii.
Însă musai să te mai arăţi în
pervazul ferestrei... Musai!
Căci mi s-a făcut dor de dumneata.
Îţi vorbesc sincer.
Român verde ce eşti, din partea
Rucărului, nu trebuie să laşi prietenii
să sufere.
Am şi un mic comision, pe care
te rog să mi-l faci.
Deci vino!
Cu dragoste, Ciprian.
ELIZA V. VORVOREANU
(sora lui Urmuz)
Domnule Iova,
23 noiembrie 1967, Bucureşti.
După publicarea „Scrierilor lui
Ciprian” în Editura pentru literatură,
1965 – prin decembrie – ati venit la
mine, comunicându-mi că poate se va
tipări în curând puţina şi bizara
proză a lui Urmuz (Demetru Demetrescu-
Buzău). Îmi cereaţi, atunci, să vă dau
câteva note despre viaţa acestui rar
scriitor „fără de care opera lui Ciprian
nu poate fi înţeleasă în filiaţia ei istorică”
(„Scrieri”- Ciprian, notă: vol. I,pag. 65).
Mi-aţi făgăduit că veţi mai trece
pe la mine, în vederea notelor cerute.
Timpul a trecut şi, cu el, m-am adâncit
şi eu ... în bătrâneţea, ce nu mai
are ... întoarcere.
Obosită, nevoile zilnice cerându-mi
încordare fizică, am socotit că vă vor
folosi – în cazul unei editări a scrierilor
lui Urmuz – aceste câteva note, trimise
criticului Ov. S. Crohmălniceanu,
drept răspuns articolului D-sale
„Urmuz antiproză”, publicat în
„Contemporanul”, din 13 ianuarie
1967 ( nr, 2ă1057).
Adaug aci încă 3 pagini: o notă în
legătură cu succesul ce l-a avut piesa
lui Ciprian, „Capul de răţoi”, jucată
de Teatrul de Comedie la Veneţia,
sub conducerea artistului emerit
Radu Beligan.
Urmuz trăieşte – azi – dincolo
de moarte, ascuns în opera lui Ciprian.
Trăieşte şi în câteva piese ale mult
apreciatului autor dramatic, Eugen
Ionescu.
Pentru editarea schiţelor bizare,
ale lui Urmuz, se străduie şi D-l Saşa
Pană, cel care l-a făcut cunoscut pe
Urmuz, în 1930.
Cu deosebită consideraţie,
Eliza V. Vorvoreanu, născută
Ionescu-Buzău, sora lui Urmuz.
Domnule,
[scrisoare din 1938 adresată de doamna
Vorvoreanu gazetaruluii Constantin Râuleţ
şi ataşată scrisorii trimise de ea lui
Victor Iova]
În legătură cu cele publicate de
Dv. în ziarul „Universul” din 1 august
(luni) 1938, sub titlul „Amintiri”,
vă fac o rugăciune pornită din adâncul
sufletului meu, fiind în acel articol
vorba de mult preţuitul meu frate
Dem. Demetrescu-Buzău, atât de
apropiat mie sufleteşte, prin înţelegere,
apreciere, vârstă chiar.
Este nespus de dureros să simţi
mereu că se alimentează anecdota
„zilei de duminică” din viaţa şi zdrobirea
unei fiinţe mai mult decât scumpe,
pe care ai preţuit-o aşa cum merită.
De ce din suferinţele – care au dus
spre moarte – şi chiar din această
chinuitoare moarte – să facem lectură
distractivă cititorilor de duminică?!
Fie aducând şi laude „originalităţii”
lui Urmuz, de ce să se scoată-n vileag
– mereu – nota senzaţională a faptelor,
superficialitatea lor, nota caricaturală,
când sufletul fratelui meu – atât de
complex şi neînţeles, chiar de prietenii
cei mai apropiaţi – a sângerat de lupta
dârză ce se da între gândurile, sentimentele
şi puterea lui de înfăptuire, puse-n faţa
realităţii ( oameni, fapte, idei, concepţii),
realitate ce nu putea împăca spiritul
lui Dem. Demetrescu-Buzău!! Mă iertaţi,
dar nici prietenii nu l-au înţeles, poate.
Zic „poate”, fiindcă nu-i cunosc prietenii.
Am cunoscut numai pe dr. Traian
Popescu, pe care l-am apreciat mult.
Mă îndoiesc însă de Dl. Ciprian, care
nu s-a sfiit să-l copieze – în „Omul
cu mârţoaga” – spiritul, gluma, umorul
propriu urmuzian, specific numai lui!
Fapta aceasta nu arată prietenie, nu
însemnează pătrundere sufletească,
nu-i cunoaştere! Sau poate influenţa
prietenilor să fi fost atât de hotărâtoare!
Cât a trăit Urmuz, prietenii au prins
numai nota caricaturală a manifestărilor
lui: Dv. singur spuneţi: „prietenii noştri
făceau haz de el”; iar cei de la revista
„Unu” pomeneau adesea de o notă
„bufă”, speculând – în folosul temei
lor – moartea tragică a distinsului meu
frate, moarte, pe care, dintr-un sentiment
de pietate, nici familia lui nu o discută.
Nimeni – însă – nimeni n-a înţeles
că accentele groteşti ale lui Urmuz nu
erau decât strigătul lui de dezgust,
cauzat de lumea şi viaţa ce-l înconjurau!
Ar fi stat să judece mai mult prietenii,
dacă i-ar fi înţeles complexitatea lui
sufletească. Nu neg: poate fi adevărat
ceea ce fratele meu a spus – acum
vreo douăzeci de ani – lui Traian Popescu
– ca fond însă, ca formă, nu! Dar dacă
ar mai putea vorbi Traian Popescu,
v-ar povesti ceea ce fratele meu i-a
spus în ajunul zilei de 23 noiembrie
1923. Ar repeta poate şi doctorul că
n-a stat de vorbă mai mult cu el atunci
... căci a doua zi, Urmuz n-a mai
fost! Aci e secretul sinuciderii lui.
Oricare ar fi cauza, o sinucidere rămâne
o sinucidere: tot ce poate fi mai banal
azi, motiv de senzaţional. S-audă şi să
vadă încă Urmuz, ar fi amarnic mâhnit
de cele ce se ţes în jurul sinuciderii lui.
De aceea, vă rog, cu toată durerea şi
pietatea sufletului meu, cu toată cinstirea
şi preţuirea ce o datorez fratelui meu şi
Dv., prietenului de demult, nu mai atingeţi
această chestie în nici unul din articolele
Dv., rugând pe cunoscuţii Dv., pentru
respectul memoriei prietenului, să
facă acelaşi lucru. Vreţi să-i cinstiţi
amintirea? Comemoraţi-l! Scrieţi despre
opera lui, scrieţi despre noua şcoală
literară, al cărui premergător a fost.
Faceţi analiza operei lui, făcând-o lumii
întregi cunoscută: în această operă rară
se vor găsi „geniu şi originalitatea”.
Vorbiţi despre sufletul lui prea delicat
pentru timpul şi spaţiu în care i-a fost
dat să trăiască. Cercetaţi cea mai mare
durere omenească: „lupta dintre năvalnica
putere de creaţie artistică şi greutatea
exteriorizării ei”, durere de care n-a fost
străin Urmuz. Şi câte nu s-ar putea
spune de către cei mai abili critici muzicali,
dacă Demetrescu-Buzău şi-ar fi putut
exprima – complet – în muzică, adâncimea
marelui şi mult alesului său suflet! În
operă găsim valoarea omului, nu în
meschina viaţă de toate zilele, fie ea
chiar viaţa unui geniu!
Cu speranţa că mă veţi înţelege,
mulţumesc.
Eliza Vorvoreanu,
născ. Ionescu-Buzău
