Mici satisfacţii ale
istoricului literar: să
descopere detalii
trecute cu vederea de
alţii, să stabilească
punţi inedite între
lucruri dispersate
în timp şi spaţiu. Izvorul acestor
bucurii este, mai totdeauna,
hazardul. Ca în cele două cazuri
prezentate mai jos.
Delavrancea „răzbunat”
Cine n-a citit cu delicii scrisoarea
adresată de Caragiale lui Alceu Urechia
(7/20 iulie 1905), în care e relatată
în detaliu o recentă vizită a lui
Delavrancea la Berlin? Veritabilă
schiţă umoristică, oaspetele fiind
zugrăvit în culorile cele mai acide,
mai ales sub aspectul dispreţului său
ostentativ faţă de producţiile artei
germane: „Mai vezi-ne de acolo dta
ce figură facem în faţa Reichstagului
(Parlamentul imperiului), între statua
lui Bismarck şi Siegessäule. Eu
stau umilit, ca un şcoler incapaţe,
mă rog, iar d. profesor mă muştruluieşte
la Estetică : făcînd cu bastonul gesturi
indicative foarte largi, îmi arată («Uite,
boule!») una cîte una toate ereziile
artistice ale grandiosului palat. - Il
a voulu faire grandieux!... Mprţ!...
Stup’pizi!... Nu vezi, mă, că sunt
imbecili! n-au talent, mă!”
Ar fi cazul să ne întrebăm: cîtă
dreptate avea sau nu Delavrancea în
judecata lui asupra Reichstagului ?
Construcţia a fost realizată de arhitectul
Paul Wallot, care obţinuse premiul I
la un concurs desfăşurat în 1882.
Piatra fundamentală fusese pusă
de Wilhelm I pe 9 iunie 1884, după
ce Bismarck dăduse citire pergamentului
introdus în ea. Înscăunat în 1888,
Wilhelm al II-lea constată că lucrările
avansează prea încet. Îl convoacă
deci pe Wallot şi îi reproşează,
între altele, înălţimea prea mare a
cupolei, care risca s-o întreacă pe
„sora” ei de vizavi, respectiv cupola
palatului imperial ! „Hai să spunem
şaptezeci de metri – concede kaiserul
–, dar niciunul mai mult.” Spre a
preveni alte obiecţii, Wallot pune
în vîrful cupolei un lanternou surmontat
de coroana Hohenzollernilor; „cînd
Wilhelm al II-lea a văzut cupola clădirii
înălţîndu-se pe cer alături de poarta
Brandenburgului, i-a scăpat exclamaţia:
«Gipfel der Geschmacklosigkeit» (O
culme a prostului gust)”1. Inaugurarea
a avut loc pe 5 decembrie 1894.
„Palatul [...], cu cupola sa greoaie,
pe care era aşezată o coroană încărcată
cu sculpturi şi decoraţiuni de bronz,
a stîrnit de pe atunci ironia berlinezilor,
mînuitori, după cum se ştie, ai
unor metafore tăioase. Chiar de a
doua zi, ei îl porecliseră: «Dric
clasa întîi».”2 Suficient, am putea
zice, pentru a-l socoti „răzbunat” pe
Delavrancea. În urma incendiului
provocat de nazişti la 27 februarie
1933, edificiul a stat în părăsire timp
de şase decenii, pînă după reunificarea
Germaniei, cînd restaurarea lui a fost
încredinţată unui arhitect englez,
Norman Foster. Noua cupolă, de forma
unei calote sferice, e realizată din
material transparent, iar o scară în
spirală le permite vizitatorilor să
contemple integral panorama oraşului.
Pe un perete interior, în preajma
intrării, arhitectul a conservat inscripţiile
lăsate de soldaţii sovietici, care
ocupaseră clădirea pe 1 mai 1945.
Cu alte cuvinte: „Vergiss nicht, Hans!”.
Hanny la Oituz
„În seara cînd s-au întîlnit / Ea
se-ndrepta cu pas grăbit/ Spre locuinţă.//
El îi oferă braţul său,/ Dar ea-i răspunse:
«Domnul meu,/ N-am trebuinţă!»”
Romanţa lui Hanny a circulat mai
ales însoţită de o melodie, cea
care, putem bănui, îi slujise lui Miron
Radu Paraschivescu ca punct de
plecare al inspiraţiei lirice. Dar
care a fost, la origine, suportul textual
al melodiei ? „Este vorba de Romanţa
logodnicei de la Oituz, cîntată de
Marioara Cinski la Iaşi în timpul
retragerii de la 1917, în spectacolul
La noi.”3 O foaie volantă indica drept
autor al muzicii pe Jacques Moisescu,
iar al textului pe căpitanul N. Kir...
Reproducem două terţine spre a se
observa, comparativ cu Hanny,
identitatea prozodiei : „Iubitul meu
nu este prinţ,/ Nu are loc şi nici dorinţi
/ Să stea-n palate, // Sub vifor
aprig de obuz, / El şade-n vale la
Oituz/ Şi crunt se bate.”
Habent sua fata... canti!
___________
1 Edouard Calic, Arde Reichstagul,
Editura Politică, Bucureşti, 1972, p.73.
2 Ibid., p. 75.
3 Mircea M. Ştefănescu, Cîntecul
revoluţionar şi patriotic românesc, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1984, p. 286.
