Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Dicţionarul navetei în anii '80 de Ioana Pârvulescu


Generaţia mea a fost "generaţia navetei". Cum se ştie, începînd cu poemul Budila Express de Alexandru Muşina, tema a fost valorificată de literatura optzecistă, unde însă a predominat toposul tren. Am cunoscut cealaltă variantă de navetă, "de şosea" şi, în 7 ani ca 7 vaci sfrijite, am avut ocazia să-i bifez toate încercările. Dacă spui unui occidental că ai făcut naveta, lucrul i se pare firesc, fiecare al doilea vestic o cunoaşte: trenuri silenţioase, încălzite iarna, aerisite vara, în care poţi citi şi scrie, pasageri eleganţi şi politicoşi sau propriul automobil alunecînd pe şosele bine asfaltate şi gîndurile tale mîngîiate de o plăcută muzică, în surdină. Or, aici, în est, pe "tărîmul celălalt", sensul cuvîntului e cu totul altul. Pe modelul excepţionalei cărţi colective despre Anii '80, depun şi eu o micro-mărturie despre bucuriile unei absolvente de Litere, începînd cu al 23-lea an al vieţii şi primul de navetă.

AUTOBUZ Toată lumea îi spunea rată şi, cu toate că era din neamul autobuzelor, părea un soi de rudă prăpădită a acestora, oaia neagră a familiei de maşini. Îţi amintea de căruţele de poştă din secolul al XIX-lea, fără suspensii, vehicule care te hurducau şi te umpleau de praf, gata să se dezmembreze la prima groapă a drumului. Uneori rata era atît de plină încît te mirai că presiunea umană din interior nu o face să pleznească. Uşile nu se închideau bine, cauciucurile erau tocite, scaunele tari şi scorojite, cu cîte trei-patru oameni pe două locuri, găuri în podea, prin care vedeai cum pămîntul îţi fuge de sub picioare. Ansamblul se strica măcar o dată pe săptămînă. În universul misterios al corespondenţelor, al sinesteziilor navetei, zgomotului de fiare vechi lovite unele de altele îi răspundea mirosul de metal încins şi de haine stătute, cenuşiului feţelor şi culorilor mohorîte ale paltoanelor îi răspundeau peticele de toate culorile ale caroseriei şi geamurile murdare. Voci sudice, accent de Bolintin, gureşe vecine bîrfitoare, sforăit de muncitori obosiţi după schimbul de noapte şi surpriza cîte unui sughiţ.

AUTOSTOP Acest joc de hazard se organiza numai la întoarcere, ca să nu mai aşteptăm rata de ora 5. Erau cîteva grupuri la un anume cot al şoselei şi nici nu era nevoie de semne, şoferii cunoşteau obiceiul locului. Nu ştiai cine va opri şi lîngă cine va opri. De cum ne suiam în maşină, după primul minut, stabileam verdictul, dintr-o îndelung exersată capacitate critică: dacă e un şofer bun sau unul de duminică, care riscă să ne bage în şanţ, dacă e un om cumsecade sau un escroc, dacă o să ajungem repede, bine şi gratis sau vor fi probleme de tot soiul. Cînd discuţia începea cu tema costurilor de întreţinere a unei maşini însemna că vom fi jecmăniţi. De aceea, în genere, discutam preţul înainte de a urca (normal 25 de lei, dar unii cereau 50, mai ales iarna, pe ger - abonamentul nostru pe o lună era, parcă, 100, iar salariul 1400). Bucuria navetiştilor erau aşa-numitele "mocăniţe", un soi de dube în care încăpeam toţi, în care nu conversai cu şoferul şi la sfîrşit scăpai cu un preţ minim. Rareori ajungeai dintr-o singură încercare pînă la Bucureşti, trebuia să reiei jocul de hazard din locul în care se oprea cel care te luase. Maşinile erau destul de rare pe-atunci. De-a lungul celor 7 ani de navetă n-am avut nici măcar o dată norocul să treacă o cunoştinţă care să mă ducă la Bucureşti.

CÎRLIGUL NAVETISTULUI Ingratitudinea istoriei nu ne-a păstrat numele celui care a inventat cîrligul navetistului de autobuz, un instrument ingenios în simplitatea lui, care-ţi făcea viaţa cu cîteva grame mai uşoară. Semăna cu cîrligul unui umeraş, doar că era îndoit şi în partea de jos, ca un S mare de tipar, metalic. Se transmitea ca o ştafetă, de la cei care scăpau de navetă la colegii lor mai tineri. Se agăţa de barele de la spătarele scaunelor şi funcţiona ca un cuier pentru genţile, sacoşele şi greutăţile pe care le cărai după tine. Nu încurca locul şi nu te obliga să pui nimic pe podeaua plină, după anotimp, de praf sau de noroi.

FRANZELĂ De la Bucureşti se transportau sacoşe întregi cu franzelă. La brutăria din Militari, de lîngă autogară, era coadă în fiecare dimineaţă. Îmi amintesc că am văzut într-o zi o maşină răsturnată: în jurul ei, ca petalele, zeci de franzele albe.

INTEROGATORIUL La călătoria cu autostopul se deschideau trei posibilităţi: să ai parte de un drum în tăcere (varianta cea mai rară şi cea mai dorită), să ţi se pună o casetă cu muzică (de obicei populară, stridentă, folclor nou), gest considerat o favoare şi un semn de simpatie, sau să ţi se ia interogatoriul, mai ales dacă erai singur. Întrebările erau aceleaşi, ca-ntr-un formular-tip: vîrstă, studii, ocupaţie, stare civilă etc. Urmau aceleaşi comentarii previzibile. Mă plictiseam de moarte să tot repet dialogul standard, aşa că făceam cîteodată, ca Pessoa, exerciţii de împieliţare. Îmi inventam biografii, în funcţie de interlocutor. Era, oricum, din cale-afară de neplăcut, dar intra în preţ.

IARNA Costumaţia navetistului iarna ar merita un poem. Se făcea schimb de experienţă, se inventau combinaţii vestimentare norocoase, se discuta îndelung pe temă, se detalia numărul straturilor suprapuse, niciodată mai mic de 5. Extremele erau marele necaz. Atunci am încercat avantajele broboadei înnodate la spate, lăudînd în gînd înţelepciunea ţărăncilor, atunci am încercat (din comerţul local) căciula rusească de iepure, cu clape, şi mănuşile cu un deget, îmblănite, atunci am purtat, ca ţigăncile, multe fuste lungi una peste alta. Oricîte haine ţi-ai fi pus şi oricum le combinai, cînd aşteptai în decembrie şi ianuarie rata de ora 5 seara, care putea veni cu o jumătate de oră înainte, cu o jumătate de oră după, cu două ore după sau deloc, te simţeai în pericol de moarte prin îngheţ. (Am făcut pneumonie încă din primul an). Unii tropăiau mărunt, alţii stăteau neclintiţi, ca să nu consume energia calorică, unii îşi aprindeau ţigări. Lăsate, într-o seară geroasă, la o intersecţie a şoselei cu un drum lateral (şoferul o apucase către nu ştiu ce sat), am luat în considerare posibilitatea de a înnopta în cîmp: trei tinere profesoare în floare. Telefonul: ca şi cum nu s-ar fi inventat. Altă dată, un şofer milos ne-a luat pe toţi - eram şase - de la colţul navetiştilor: cinci claie peste grămadă în maşină şi un domn mărunt, căruia i se spunea Nimbus, în portbagaj. Fără îndoială că a fost un mare moment de fericire colectivă.

ÎNTÎRZIERI Cînd rata ajungea la timp era sărbătoare, uimire, entuziasm.

PEISAJ Cei 50 de kilometri de cîmpie aveau cîteva bucurii pentru ochi: cînd dădea grîul, de un verde crud şi cînd înfloreau lalelele roşii, galbene, mov, netede sau creţe, în curţile din satele pe care le străbătea autobuzul. Compuneam, în gînd, poezii.

Şi Ceilalţi: Călin Mihăilescu, la Ghimpaţi, Rodica Zafiu, la Ciorogîrla, Alex. Leo Şerban, la Videle, Liviu Papadima, la Breaza, Marina Dumitrescu Baconsky, la Cartojani, Cristi Teodorescu, undeva, în sud.
TRASEU ZILNIC Dimineaţa, la 6. 30: de pe strada Galaţi (azi Vasile Lascăr), pe jos, pînă în Piaţa Cosmonauţilor (azi Lahovary), de acolo cu autobuzul pînă la staţia Eroilor, de acolo cu metroul pînă la autogara Militari, de acolo cu rata, o oră, pînă la Roata de Jos. La întoarcere, la 5 după-masă: de la Roata, cu rata, o oră, pînă la autogara Militari, de acolo cu metroul pînă la Eroilor, de acolo cu autobuzul pînă la Piaţa Cosmonauţilor, de acolo, pe jos, pînă pe strada Galaţi, seara, la 7. De obicei totul în picioare. Probabil, dacă aş socoti kilometrii străbătuţi, cam 120 pe zi, ar rezulta că aş fi putut înconjura Pămîntul prin zona lui cea mai bombată.

ŢUICĂ Cel mai persistent miros al navetei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara