Proiectul Simonei Vasilache
din noua sa carte,
Caragiale, diavolul din
detalii (Editura Casa de
Pariuri Literare, Bucureş
ti, 2015) este unul
declarat minimalist pentru
un scriitor care lucrează
pe spaţii mici.
Într-adevăr, şi acest fapt nu decurge
automat din „specia” abordată, cea
a schiţei, „momentului”, schiţe scriu
şi Emil Gârleanu sau Alexandru
Brătescu-Voineşti – Caragiale are
geniul detaliului, geniu sau djihn sau
daimon sau cu termenul întrebuinţat
de autoare, un mic diavol. Minimalismul
caragialian decurge şi dintr-o atitudine
a scriitorului care configurează,
aşa cum sugerează Simona Vasilache,
o poetică a detaliului. Caragiale ar fi
un „chiţibuşar”, diferit însă de orfevrierul
sau artifexul de mecanică fină arghezian
pentru că nu lucrează la suprafaţă,
detaliul nu este ornament la Caragiale
ca de pildă în economia estetică a
barocului, nici o formă subtilă de
stilizare ca la manierişti, ci punct de
inflexiune, de dispersie şi dizlocare
a realului, intervenţie demonică,
viceversa. În felul în care orchestrează
„micile scăpări”, Simona Vasilache
vede în Caragiale un trickster, un
prozator care doar aparent reciclează
clişeele pentru a intra în miezul lor
şi a bulversa ordinea căreia acestea
îi corespund. Prin urmare, unui insidios,
unui „chiţibuşar”, unui minuţios,
unui maniac al detaliului, unui versatil,
unui colecţionar de decupaje jurnalistice,
de prostii savuroase, de aberaţii
lingvistice nu-i poţi aplica decât
propria sa metodă. Cele 26 de capitole
ne invită să vedem „diavolul din
detalii”, să reglăm perspectiva
spre microscopicul prozei, relevând
anamorfotic din pletora literaturii
sale o dinamică particulară, o mobilizare
a semnificaţiilor într-o ordine subversivă
la confiniile cu paradoxul. Trebuie
spus că demersul Simonei Vasilache
este afin cu cel al lui Liviu Papadima
din Caragiale, fireşte, care-l împinge
pe autor spre modernitate sau cu cel
al Ioanei Pârvulescu din În ţara Miticilor.
De şapte ori Caragiale sau Lumea ca
ziar. A patra putere: Caragiale,
care explorează pe de o parte deformările
spectaculoase ale realului sub masca
inocentă a unui mimetism ostentatoriu
şi identificările care-l proiectează pe
autor în afara lumii lui făcându-l
„contemporanul nostru”. Majoritatea
evenimentelor în proza lui Caragiale
se înscriu pe orbita banalului, au
relevanţa fantomatic-efemeră a faptului
divers, strategia Simonei Vasilache
într-o primă instanţă este să adune
sub semnul unei teme amănuntele
dispersate până când acestea formează
sub ochii noştri o masă critică provocând
o tensiune în ordinea semnificaţiei.
Numerele împrăştiate peste tot în
momente şi schiţe, în comedii
„contabilizate” minuţios relevă o
aritmetică secretă, una destinală, o
formă particulară de numerologie
dar şi de putere pe care numărul o
exercită insidios asupra existenţei
paşnice a cetăţeanului belle époque.
Autoarea nu se angajează în riscante
speculaţii gnostice, nicidecum, dar
ne invită să privim această tensiune,
distorsiune, punere în intrigă, tulburare
în ecuaţia unei modernităţi precare
care se articulează pe un fond arhaic
unde numărul înseamnă întotdeauna
mai mult. La fel, trenul constituie un
agent al modernizării societăţii
finiseculare, beneficiază încă de
prestigiul noutăţii, este încă „de
plăcere”, în detrimentul utilităţii care
presupune banalizarea, înscrie pe
hartă demnitatea unei recente urbanizări,
vezi licitarea importanţei Mizilului
la scară europeană. Cu trenul vine
nu doar modernizarea, dar şi
modernitatea şi mondenitatea, călătoria
cu trenul deschide un nou orizont
aventurii, chiar şi în registrul speculaţiei
ficţionale. Simona sesizează intrarea
acestui tren în literatura lui Caragiale
concomitent cu apariţia sa în epocă
generând o nouă atitudine, o nouă
gesticulaţie modernă că şi pălăriile
analizate mai încolo. În „Oameni şi
câini”, capitol care joacă prin antifrază
ironică complexitatea tablourilor
sociale la Steinbeck, Simona Vasilache
porneşte concentric de la schiţa Bubico
şi relevanţa „câinilor literari” către
ceea ce dobândeşte literatura, dar şi
societatea, prin analogie, aspectul
de faună, dar şi explicaţia unor
psihologii dacă nu abisale, cel
puţin voalate, ilizibile dincolo de
ambalajul satiric. Sacrificarea căţelului
răsfăţat şi obraznic de către pasagerul
nevricos se înscrie într-un orizont de
semnificaţie mai larg, câmpul de
posibilităţi este schiţat de către autoare
care apelează tot la o strategie
minimalistă proprie foiletonului şi
anume organizarea suspansului,
proiectarea unui orizont al lecturilor
posibile, declanşat şi suspendat. În
configurarea acestei poetici a detaliului
la Caragiale, Simona Vasilache se
adecvează perfect, lucrează pe porţiuni
restrânse, nu închide lectura cu o
concluzie, ci o deschide perspectival
spre un nou orizont de semnficaţie,
sesizează o dinamică a semnificaţiei,
un condens al ei care nu este lăsat
să coaguleze într-o exegeză cu formă
fixă care şi-a precizat mizele în
recuperarea postbelică a dilematicului
Caragiale. Propria sa lectură este una
de baleiaj, o microlectură care ia în
calcul detaliile ca forme perfid-versatile
de manipulare a semnificaţiei camuflate
de ordinea aparentă şi liniştitoare
a convenţiei. Deşi nu o enunţă ca
atare, autoarea relevă un fapt esenţial,
şi anume că detaliul organizează în
mod secret textul, că există o „pecete
a tainei” sub masca celei mai cuminţi
tranzitivităţi a textului, că ne aflăm
în faţa unui principiu de incertitudine
care-l scoate pe Caragiale din registrul
„marilor clasici” plasându-l într-o
modernitate stranie, că există o viaţă
„secretă” şi, prin urmare, inaccesibilă
a unora dintre personajele sale. Simona
Vasilache apelează la un palimpsest
încercând să citească pe tată (I.L.Caragiale)
prin fiu (Mateiu Caragiale) unde avem
o evidentă poetică a tainei sesizând
dincolo de analogii acelaşi reflex al
suspendării explicaţiei, a relativizării
sensului, a inefabilului, a jocului
literaturii care rezultă nu doar din
reciclarea clişeelor şi a unor tematici
sau tipuri de scriitură devenite populare
în epocă, dar şi din o conştiinţă a
literaturii ca un spaţiu de joc eterogen
şi mutiplu faţetat care răspunde
propriilor sale convenţii. Iar Simona
Vasilache relevă în poetica detaliului
la I.L.Caragiale un principiu de
incertitudine care recuperează pentru
jocul superficiilor reflexul lor abisal
şi tulburător desemnat în lipsă de
ceva mai bun cu vechii termeni de
„comic” şi „tragic”. „Teme romantice
degradate, remestecate, precum
aceea a damnării, îşi fac loc în aceste
vieţi trunchiate, având o anumită
stângăcie care le face (v. mecanica
lui Bergson) ridicole. Dar ele nu sunt,
la drept vorbind, cu nimic mai puţin
tragice decât destinele pline de
promisiuni neonorate la Mateiu. Şi
existenţa lui Lefter, şi cea a lui
Anghelache sunt parazitate de detalii
care nu-i privesc, care-i îndepărtează
de esenţial. Se complac, apoi dintr-o
dată văd ceva. Nu e numaidecât
promisiunea unei izbăviri, pe care
o caută amândoi – prin câştig brusc,
sau prin degrevarea de răspundere.
Nu ştim cu siguranţă ce e.” Miza
nu este de a şti, de a descoperi
elementul revelator în existenţele
altfel terne ale lui Anghelache sau
Lefter, ci faptul că există o altă
dimensiune a lumii lui Caragiale, că
şi aceasta sub aparenţa unei trivialităţi
liniştitoare şi convenabile are forma
ei subtilă şi tulburătoare de transcendenţă,
asociată unei semnificaţii care rămâne
obscură, dar care conferă un efect
de perspectivă, o cameră de rezonanţă
textului. Cred că „Hopa Mitică”
constituie o abilă punere în abis a
strategiei pe care Simona Vasilache
o adoptă faţă de text, oscilaţiile lecturii
trec printr-un necesar punct de
echilibru, tropism al „evoluţiei”
personajelor caragialeşti care cad în
exagerare, în exces, dar nu uită să
revină la situaţia iniţială, să-şi regăsească
centrul de greutate care este o expresie
de conformism şi inerţie. Lumea
lui Caragiale, oricât de brizată de
anxietăţi, de fandacsii şi revolte, este
una stabilă, structurată, „cuminte”.
Însă alternarea susului cu josul în
mişcarea pe care o execută Hopa
Mitică dezvăluie la lectură „potenţialul”
acestor personaje, tentaţiile lor,
umorile lor, ceea ce ele ar putea
deveni dacă... Devenirea se lasă
ghicită, jucăria se strică uneori fără
a afecta bunul mers al societăţii,
misterul rămâne unul local, periferic,
fără consecinţe, o posibilitate, însă
suciţii lui Caragiale, Cănuţă, Popa
Duhu devin hârtia de turnesol a unei
gesticulaţii identitare, în opinia Simonei
Vasilache, care stă la un pas de a
socoti aceste comportamente aberante
ca reflexe mentalitare, tentaţie căreia
îi rezistă admirabil pe tot parcursul
excelentului său eseu. Ca şi acest
alunecos, volubil şi versatil Hopa
Mitică, Simona Vasilache nu doreşte
să ne imoleze într-o explicaţie, să
fixeze un sens. Interogaţiile sale
reflectă un vast câmp de tensiuni
al operei articulat de detaliile sale,
ele îi relevă dinamica, neliniştea
ascunsă sub calmul aparent şi o viaţă
secretă topită în faptele mărunte ale
existenţei. Avem cu Caragiale, diavolul
din detalii şi cu un excelent eseu
anterior Cinstite obraze, moftangii
şi domni, un nou val în exegeza lui
Caragiale.
