Henry Miller, Un diavol în paradis,
Editura Polirom, 2013, traducere din limba engleză şi note de Lavinia Branişte, 179 pag.

Un diavol în paradis nu seamănă, prin construcţie şi conţinut, cu cărţile celebre ale lui Miller, cele din trilogia „Răstignirea trandafirie”, de pildă. Asta în primul rând pentru că materia cărţii este dispusă linear, cronologic, spre deosebire de celelalte cărţi, în care fluxul conştiinţei este singura regulă de organizare epică, iar în al doilea, pentru că are mai curând aerul unei nuvele, central fiind portretul astrologului Conrad Moricand, un soi de cerşetor aristocrat de o amoralitate desăvârşită pe care Miller l-a cunoscut la Paris prin intermediul lui Anaïs Nin. Cartea chiar cu asta începe, ca o povestire la o cafea, stilul simplu şi detaliile autobiografice constituind un captatio benevolentiae care funcţionează foarte bine: „Anaïs Nin a fost cea care mi l-a prezentat pe Conrad Moricand. L-a adus în biroul meu din Villa Seurat într-o zi din toamna anului 1936. Primele mele impresii n-au fost întru totul favorabile. Omul părea posomorât, încăpăţânat, egocentric şi avea un ton moralizator. Întreaga sa fiinţă era dominată de un aer fatalist”. Observaţiile lui Miller sunt însă subtile şi ele alcătuiesc de la bun început, din câteva tuşe, un portret interesant, care intrigă cititorul şi stârneşte curiozitatea: „Avea un miros specific pe care n-am putut să nu-l remarc. Un amestec de bay rum, scrum umed şi tabac gris, la care se adaugă o urmă de parfum distins. Mai târziu, toate acestea vor ajunge să se contopească într-o aromă inconfundabilă – mireasma morţii”. Astfel este anticipată o poveste ciudată cu un personaj insolit, „un dandy incurabil care ducea viaţa unui cerşetor”, care mai întâi devine prietenul autorului, fiind protejat de acesta precum un copil, iar mai târziu se va transforma într-un soi de căpuşă de care Miller nu mai ştie cum să scape. Rezum în felul acesta subiectul pentru că, aşa cum spuneam, cartea are o sursă autobiografică foarte clară, Conrad Moricand a existat în realitate şi a fost apropiat de Miller, însă datele concrete, evenimentele din carte nu sunt certe. I s-a şi reproşat autorului, de altfel, că a scris volumul dedicat lui Moricand după moartea acestuia, astfel încât „personajul” nu a mai avut posibilitatea să se apere. Senzaţia generală a celor care au scris despre carte este că materia ei epică este un amestec de realitate şi ficţiune, însă asta nu are nici un impact negativ asupra valorii ei. Miza cărţii nu este neapărat una de ordin istoric, de redare a unei realităţi trăite, cât portretizarea unui individ cu un destin neobişnuit, de un egotism desăvârşit, reverberaţiile acestui portret fiind de natură filozofică.
Relaţia lui Miller cu Moricand debutează pe fondul unei empatii prin partea primului pentru condiţia de falit rătăcitor, pe care el însuşi o trăise, empatie pe care Moricand o speculează la maximum, astfel că autorul îi percepe condiţia la proporţii biblice: „Asemeni lui Iov, era năpăstuit din toate părţile. Lipsit de credinţa acestuia, dădea dovadă de o rezistenţă remarcabilă”. Mai întâi, pentru a-l ajuta, îi va aduce mai toţi prietenii lui să le facă astrograma, având grijă să fie bine plătit pentru asta. Apoi, după epuizarea listei de prieteni, va inventa, fără ştirea lui Moricand, personaje cărora să le facă astrograma, plătindu-l din banii lui. Partea cu adevărat dramatică a relaţiei se petrece însă după război, când autorul se mută în Statele Unite, în California, iar Moricand, rămas pe continent, îi trimite o scrisoare în care se plânge de situaţia lui – cum altfel – mizerabilă. Pe scurt, sensibilul Miller se oferă să-l aducă pe banii lui în Statele Unite (bani pe care, de altfel, neavându-i, îi împrumută), ceea ce se şi întâmplă, iar în curând musafirul, iniţial foarte recunoscător, va deveni o povară, şi încă o povară cu pretenţii. Mofturos, bolnav, nevrotic, imposibil de aşezat într-un loc, fie el şi „paradisul” unei locuinţe la malul oceanului, Moricand va ajuge să-i reproşeze binefăcătorului că îl pune „într-o poziţie de nesuportat” şi că e un prizonier în casa lui. Episodul în care Miller şi Lilik se chinuie să-l ducă la spital pe musafir, în mijlocul unei furtuni teribile, printre stânci desprinse care cad pe şosea, este unul magistral realizat.
În româneşte, textul, tradus de scriitoarea Lavinia Branişte, sună foarte bine, dar aş avea două observaţii de făcut. Traducerea literală a titlului pentru menţinerea antitezei din el duce, în interiorul textului, la formulări neromâneşti, precum: „important era să mă asigur că bietul diavol mânca mai des şi mai consistent”. „Bietul diavol”, „poor devil” în engleză, e, de fapt, „amărâtul”, „nenorocitul”, şi oricât de bun ar fi jocul de cuvinte din titlu, transpunerea mot-à-mot a sintagmei nu are nici un sens în româneşte. Este apoi traducerea expresiilor fruste, pe care Lavinia Branişte alege (în mod corect, după mine) să le traducă prin echivalente la fel de fruste, doar că textul apare scris în felul următor: „Îmi bag p...- în cine a făcut-o”. E uşor amuzant.
Un diavol în paradis este o lectură plăcută şi uşoară, deşi nu o carte „roz”. Personajul principal e destul de greu suportabil, dar tocmai despre asta este vorba. Miller ne prezintă un exemplar din specia umană, îl descrie cu precizie şi-l înfige cu un ac în insectar. E, în fond, o carte despre natura umană, pornind de la un caz particular căruia talentul unui mare scriitor îi dă anvergura necesară ca să devină un personaj memorabil.