Înregistrările audio şi filmate ale conversaţiilor care pregăteau şi însoţeau un act tipic de mituire (recentul "caz Remeş") au produs multor spectatori emoţii puternice legate nu numai de conţinutul faptelor, ci şi de "stilul" lor: stupefacţia de a vedea, în desfăşurarea unui act ilegal, foşti şi actuali demnitari ai statului comportîndu-se şi vorbind într-un mod considerat ca specific mediilor infracţionale mărunte. Din păcate, comentariile în jurul acestui caz au deplasat nepermis de mult discuţia de la faptul cu adevărat semnificativ (imoralitatea actelor şi a comportamentelor celor în cauză) la chestiuni contextuale şi la polemici politice. O examinare a limbajului celor implicaţi în actele de corupţie ar putea părea tot o deviere de la subiect; cred însă că o asemenea operaţie nu e inutilă, atît pentru că limbajul confirmă în mod evident ilegalitatea faptelor, cît şi pentru că el lasă să se vadă, destul de clar, tendinţa societăţii româneşti de normalizare a ilegalităţii, de situare firească în afara oricăror constrîngeri etice. Mituirea nu e dramatică, tensionată, riscantă, ci ritualizată, familiară, amicală. De altfel, multe dintre comentariile produse în media şi pe internet au intrat într-o paradigmă asemănătoare, a atitudinilor minimalizatoare şi indiferente la etic, evocîndu-se prostia personajelor, sumele prea mici aflate în joc, obiceiurile ("darurile") în genere româneşti şi în particular maramureşene - şi mai ales anulîndu-se orice judecată prin sloganuri generalizatoare (de tipul: toţi fură, nimeni nu e cinstit, aşa e pretutindeni în lume etc.).
La un nivel superficial, exterior, atrag desigur atenţia trăsăturile regionale ale dialogurilor (no, merem, o fost, litere "litri", bugătă "multă, destulă", nu-i bai..., Vaaai, ţîpe-i Dumnezeu...): acestea aparţin modului de a vorbi al persoanelor în cauză, dar prezenţa lor masivă poate indica, sociolingvistic, şi un grad mai mare de solidaritate, de familiaritate (interlocutorii nu îşi mai caută cuvintele, nu se străduiesc să recurgă la limba standard). Un efect comic involuntar e produs de contrastul dintre conotaţiile idilic-tradiţionale ale limbajului popular şi jargonul modernităţii ("După ce te-aduni cu el, mă, îmi dai un bip să vedem care-i situaţia?"; "pe Internet, normal! D-apoi ce, io nu le-am luat de pe părete...").
Caracteristica principală a dialogurilor în cauză e recursul, mai mare decît în conversaţiile obişnuite, la expresii nedefinite, vagi, aluzive: asta, aia, aşa, treabă, chestie, nu ştiu ce...; acestea indică intenţia de a se evita numirea, identificarea faptelor, a persoanelor şi a obiectelor ("tot ce lăsăm noi acolo, să le pună pe undeva pe acolo! Îi vorba din astea, de, de... cu nişte chestii!"). Mărcile aproximării, ale impreciziei (pe la..., prin..., pe-aicea...; nişte), ca şi cele iterative (mai) - reduc din răspunderea aserţiunii şi minimalizează faptele descrise ("aveam de rezolvat nişte treburi pe-aicea"; "io mă mai duc pe la el, îi mai duc o horincă, îi mai duc nu ştiu ce"); pînă şi frigiderul devine un spaţiu al nedeterminării ("Am nişte chestii care trebuie puse prin frigider"). Imprecizia formulărilor e compensată de ceea ce se ştie dinainte; interlocutorul nu e surprins, nu simte nevoia să ceară explicaţii, dovedind o perfectă familiaritate cu situaţia ("Am înţeles!").
Personajul principal vizat (ministrul) e desemnat cel mai adesea prin termenul generic, specificat în context, omu' ("Vedem ce zîce omu', da?"; "mai acu' am vorbit cu omu' ", "o să primesc un telefon de la omu să-mi spună precis pentru chestia aia mare de tot..."), uneori prin şefu ("şefu de le poate pe amândouă, spune-i că-i dăm ceva, o maşină puternică, îi aminteşti?"). Verbele de bază - specifice aranjamentelor de culise şi acţiunilor interlope - sînt a rezolva şi a se mişca.
Sfaturile pentru a convinge un ministru să favorizeze o licitaţie au un aer profund caragialian, în măsura în care amestecă prudenţa, elanul şi incoerenţa: "Îi spun: "Dom'le... aia, aia şi aia şi... ai suta şi... Rezolvă-le pe astea şi gata". Atât am să-i zic, da?"; ""Bă, omule!" - zi. "Uită-te, mă, uită-te care-i treaba. Noi nu sîntem nu ştiu ce, dom'le!" - aşa-i spui - "hai, mişcă-te, c-amu-i momentu'!". Invitaţia la ilegalitate nu are nevoie de argumente subtile: relatarea în stil direct a dialogului esenţial, punctată de elocvenţa interjecţiilor de adresare (mă, măi, băi), e constituită din enunţuri scurte, din imperative şi formule de acord: "eu i-am zis "Uite, am chestia asta...", "Da, bine" zice. "Băi..." zice, "când poţi, dă-o încoace!" "Păi", zic, "păi bine, na ştii?"; "şi-am zis mă, uită-te, mă! Tu pentru ăia ai aşa. Înţelegi? Dacă ne faci aia ai aşa... şi gata! şi-am zis: "Cum să...? "Păi, zice când poţi. No, ş-apăi te-am sunat şi-am zis hai să ăsta, ştii?".
Tot de Caragiale amintesc, surprinzător, încurcăturile pe care dialogurile le provoacă, ca şi faptul că, indiferent de ele, sistemul funcţionează. În dialogul mituirii, numerele de înregistrare ale contractelor scoase la licitaţie se confundă cu sumele puse în joc (viceversa!): 100 şi 80 sînt de fapt 146 şi 106, lucru pe care interlocutorii nu şi-l lămuresc pînă la sfîrşit ("Poate că-s atâta cu tot cu TVA!"); oricum, imprecizia logică nu contează, pentru că există întotdeauna un mod mai simplu de identificare ("Mă, alea două mai mari din alea cinci!").
Plasate în afara eticii generale, lumea interlopă şi sistemul corupţiei au totuşi regulile şi onoarea lor, de pildă în respectarea plăţilor, enunţată cu justificată mîndrie ("Amu ştie el, amu'! (...) Că sîntem oameni!") sau în precizia îndeplinirii îndatoririlor asumate ("Exact, exact, să nu ne-ncurcăm cumva, măi!"); faptele sînt prezentate într-o lumină cu totul pozitivă, în care infractorii de omenie acţionează pentru binele şi mulţumirea tuturor ("Păi, da' cum, mă? Păi, amu' trebe să rezolve, mă! şi pentru binele lui, mă!"). În euforia aranjamentelor ("Nu, omu-i OK, mă, să ştii, deci, e foarte bine, îi foarte bine!") nu rămîne loc pentru nici un fel de judecată morală.