Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Dialoguri între două lumi de Tudorel Urian


Decembrie 1989. Regimurile comuniste din Europa de Est se prăbuşesc unul după altul, după principiul dominoului. Şase foşti demnitari comunişti denunţă într-o scrisoare publică, citită la "Europa liberă", situaţia falimentară în care se află ţara. Scriitori mai mult sau mai puţin celebri protestează individual sau îşi trec numele pe diverse liste comune. Nemulţumirea cetăţenilor mocneşte, dar Nicolae Ceauşescu pare de neclintit. Perestroika şi glasnostul îl lasă rece, la congresul al XIV-lea al PCR se joacă încă o dată piesa tristă şi absurdă a "succeselor epocale", a "unităţii de nezdruncinat a poporului în jurul partidului" şi a "încrederii depline în bravul şi mult iubitul său conducător". Toată lumea e cu urechea la posturile străine de radio, dar nimeni nu dă semne că ar avea idee despre cum ar trebui să se acţioneze în mod concret.

Augustin Buzura este unul dintre scriitorii exponenţiali ai perioadei postbelice şi o speranţă pentru milioane de români. Curajoasele (în măsura în care lipsa de obsecviozitate faţă de autorităţile comuniste şi cronica sa inadaptabilitate la moda literară a timpului pot fi echivalate cu acte de curaj) sale cărţi ajunseseră să fie citite pe sub mînă şi chiar să fie multiplicate prin copierea lor cu pixul. Numele său a devenit deja o referinţă uzuală în emisiunile culturale ale "Europei libere", iar spaţiul public este infestat de zvonurile care dau ca sigură arestarea, molestarea sau chiar iradierea (cu efecte mortale pe termen mediu) scriitorului de către angajaţi ai serviciilor secrete.

La sfîrşitul anului 1989, cu puţine zile înainte de 17 decembrie (ziua represiunii împotriva timişorenilor, adevăratul moment al începutului sfîrşitului pentru regimul Ceauşescu), Augustin Buzura se afla în (pe atunci încă) Republica Federală Germania. A fost martor la dărîmarea Zidului Berlinului, a luat pulsul presei şi al opiniei publice occidentale, ştia cum văd occidentalii evenimentele deconcertante din partea comunistă a Europei, a purtat discuţii cu români din diaspora şi cu atît de popularii în ţară redactori ai postului de radio "Europa liberă". În acest context a înregistrat pe bandă magnetică şi o lungă conversaţie cu doamna Crisula Ştefănescu, cea care, la vremea respectivă, activa în cadrul departamentului de documentare al postului de radio "Europa liberă". Transcrierea acestui amplu dialog dă substanţa volumului Teroarea iluziei.

De ce a aşteptat Crisula Ştefănescu vreme de 15 ani pentru a face public textul acestui interviu? Ce relevanţă mai poate avea el astăzi cînd evenimentele legate de revoluţie au fost de multă vreme clasificate (niciodată la modul oficial), iar societatea românească pare să se fi limpezit în privinţa evoluţiei postcomuniste a vedetelor trecutului regim? Iată două întrebări de bun-simţ care îţi vin inevitabil în minte, încă înainte de a deschide această carte. La prima întrebare răspunsul este mai simplu şi mai banal decît s-ar putea crede şi el este dat chiar de Crisula Ştefănescu în micul Cuvînt înainte al cărţii: în vîrtejul evenimentelor care au urmat şi care au dus la prăbuşirea regimului comunist, jurnalista a rătăcit pur şi simplu benzile pe care înregistrase interviul, în timp a uitat de existenţa lor, dar le-a regăsit întîmplător la începutul acestui an. În privinţa celei de-a doua întrebări, mulţi dintre adversarii (nu puţini) lui Augustin Buzura din spaţiul public de azi vor fi fiind probabil convinşi că se încearcă o cosmetizare a existenţei scriitorului din perioada comunistă, prin revelarea tardivă a unei atitudini mai ostile, mai agresive a acestuia la adresa regimului. Exemplele de acest fel nu au fost puţine în anii din urmă, chiar şi poeţii de curte ai dictatorului revendicîndu-şi partea lor de disidenţă.

Surpriza dialogului dintre Augustin Buzura şi Crisula Ştefănescu o constituie însă tocmai faptul că el nu este axat în mod explicit pe problematica politică a zilei. Întrebările jurnalistei de la "Europa liberă" vizează în primul rînd cariera scriitoricească a autorului Refugii-lor. Augustin Buzura vorbeşte despre anii săi de formare, despre existenţa sa aventuroasă din anii de şcoală (de-a dreptul şocantă este epopeea drumului făcut în anii studenţiei de la Bucureşti la Baia Mare pe acoperişul trenului, cu salturi ŕ la James Bond de pe un vagon pe altul, pentru a scăpa de controlorii care îl urmăreau), despre cărţile care l-au marcat, despre prieteniile şi animozităţile din lumea literară. Un subiect care revine constant în discuţie este cel al conştiinţei scriitoriceşti într-un mediu literar contorsionat precum cel al României dinainte de prăbuşirea regimului comunist.

În pofida impresiei generale în epocă şi a modului în care se autoapreciază astăzi mulţi dintre scriitorii timpului, la sfîrşitul anilor �90 Augustin Buzura nu se considera un scriitor curajos. Atitudinea sa semăna într-un fel cu cea impusă de Mihai Botez în spaţiul public. Ca şi Mihai Botez, Augustin Buzura nu urmărea cu orice preţ să se exprime împotriva regimului comunist. Programul său literar nu implica, a priori, opoziţia faţă de establishment, ci doar rostirea integrală a adevărului. El presupunea impunerea în forţă a stării de normalitate într-o ţară căzută într-o (i)realitate ubuescă. În viziunea prozatorului, rostirea integrală a adevărului este o datorie, nu un act de curaj: "Eu am întotdeauna ideea de datorie, nu de curaj. Nu sînt un curajos, sînt un scriitor cinstit, dar nu curajos, pentru că nu am făcut nici o gaură în cer. A scrie despre ceea se întîmplă în jurul tău, a pune în lumină ideile pentru care merită să mori sînt lucruri care ţin de sfera datoriei, elementare pentru scriitor." (p. 84). Cu modestie şi bun-simţ dezarmante, scriitorul descria cu onestitate ceea ce vedea şi auzea, chiar dacă acest adevăr, deranjant în cel mai înalt grad pentru autorităţile comuniste, dădea mari dureri de cap funcţionarilor de la cenzură. Apoi, cu o încăpăţînare ardelenească se lupta pentru fiecare frază pînă cînd cărţile ajungeau în librării în forme foarte apropiate de cele dorite de autorul lor. În unele cazuri, bătălia cu cenzura putea să dureze cîţiva ani, dar scriitorul nu se dădea niciodată bătut.

Deşi îl admiră pe Mircea Dinescu pentru interviul acordat ziarului "Libération" ("Este dreptul poetului să spună ceea ce crede. (...) N-aş da doi bani pe mine dacă n-aş crede în dreptul meu de a spune ce cred. Deci toată admiraţia pentru Dinescu"), în mod oarecum surprinzător nu se arată favorabil ideii implicării scriitorilor în contestarea directă a regimului comunist. Scrie autorul Orgolii-lor: "Nu vreau să mă afirm decît ca scriitor, cu produsul muncii mele literare. În clipa în care aş scrie în presa de aici un protest, mi-ar fi traduse cărţile, aş circula mai uşor, fără greutăţile materiale pe care le am, aş fi o persoană cunoscută. Dar tocmai acest lucru mă împiedică. (...) Nu am nevoie de ajutorul lui Ceauşescu, de vectorul acesta, pentru a fi cunoscut aici" (p. 168). Cu tot respectul pentru înalta conştiinţă scriitoricească a lui Augustin Buzura, trebuie spus, această poziţie este una discutabilă. Repet, ne aflăm în decembrie 1989, Augustin Buzura este unul dintre cei mai populari scriitori ai momentului, consacrarea sa este deplină. Dacă în acest moment de cumpănă al istoriei, scriitorul s-ar fi exprimat public împotriva politicii lui Nicolae Ceauşescu, exemplul său ar fi fost un real imbold pentru toţi contestatarii interni ai regimului. În plus, fireasca preţuire occidentală pentru un astfel de gest, nu ştiu dacă ar fi dus la creşterea cotei scriitorului în Occident, dar, cu siguranţă ar fi turnat un strop de credibilitate morală peste imaginea în lume a culturii române (atît de preocupantă pentru Augustin Buzura ieri, ca şi azi). Dintr-un astfel de gest, toată lumea favorabilă schimbărilor democratice ce aveau să vină peste doar cîteva săptămîni ar fi avut numai de cîştigat. Dar cine putea să prevadă... Fireşte, lucrurile se vedeau într-un fel în decembrie 1989 şi cu totul altfel astăzi, la aproape cincisprezece ani după revoluţie. Probabil, în condiţii normale, poziţia lui Augustin Buzura ar fi fost una corectă. Dar în decembrie 1989 vremurile nu erau deloc normale, iar românii aveau mai multă nevoie de spirit civic decît de o foarte înaltă conştiinţă scriitoricească.

Nu este mai puţin adevărat însă că, deşi nu a contestat direct regimul Ceauşescu, Augustin Buzura a luptat cu armele sale scriitoriceşti cel puţin la fel de eficient. Este cunoscut faptul că, încă din anul 1987, Augustin Buzura a făcut parte din grupul "Gulliver" al cărui scop, enunţat de Günter Grass, a fost acela de a crea o platformă pan-europeană. O formă avută în vedere pentru atingerea acestui obiectiv a fost iniţierea unui dialog liber între artiştii din Estul şi Vestul Europei. Alături de Augustin Buzura (singurul scriitor din România), la reuniunea de la Amsterdam au mai participat nume de referinţă ale literaturii europene de azi: Andrei Bitov, Per Olov Enquist, Hans Magnus Enzensberger, Danilo Ki� etc. Un alt membru notoriu al grupului, Vaclav Havel, nu a participat pentru că se afla în închisoare (pentru întreaga activitate a grupului "Gulliver", vezi volumul lui Augustin Buzura, Tentaţia Risipirii, Editura Institutului Cultural Român, 2003, pp. 64-73).

Teroarea iluziei este un testimoniu necesar despre preocupările şi dilemele scriitorilor dinainte de 1989, făcută de unul dintre prozatorii de forţă ai literaturii române de după cel de-al doilea război mondial. O carte în care se simte pulsul unei epoci, din fericire, definitiv încheiate. În plus ea este o lecţie de morală şi conştiinţă scriitoricească, care ar trebui să-i pună pe gînduri pe scriitorii de oriunde şi din toate epocile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara