Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Dialoguri cu Seneca de Ştefan Cloceriu


Supus, vreme de cincizeci de ani, la aprige privaţiuni oficiale, ameninţat mereu cu extincţia de o ideologie delirantă, târât în oprobriul public, uneori chiar întemniţat, clasicismul românesc s-a văzut nevoit să se închidă într-o clandestinitate fără speranţă şi a devenit un fel de cult misteric din ce în ce mai puţin accesibil. Condiţia de subzistenţă pe care şi-a asumat-o forţat acest cult a fost întreţinută, cu demnitate competentă, patru decenii la rând de câţiva "oficianţi" de mâna întâi, care însă au fost lipsiţi de o ereditate fermă pe măsură. A. Frenkian, I. Fischer, Mihai Nichita, Petru Creţia, Traian Costa, M. Fugaru, Mihai Nasta, Dan Sluşanschi au primit integral sacerdoţiul, dar numai fragmentar şi sporadic taina botezului. Aşa încât astăzi, după dispariţia fizică a unora, retragerea, expulzarea şi marginalizarea oarbă a altora, clasicismul românesc îşi trăieşte coşmarul amânat al sterilităţii, cu toate nălucirile sale. Flagelarea sistematică de mai an a indus acestui organism astenic reflexele penibil plângăreţe ale unui spirit abandonat, care pendulează între revendicarea de la modelele amuţite, pentru că rejectate iniţial, şi milogirea la autorităţi cel puţin surde, dacă nu de-a dreptul răuvoitoare. Zodia sub care se alintă acum clasicismul românesc, în versiune instituţională, este cea a cavalerului, a morţii şi a diavolului, dar nu în sensul angoasei teutone binecunoscute de la Dürer, ci al unui balcanism gudurat, în aparenţă fără remediu.

Şi totuşi există multe semne de revigorare, iar unul dintre acestea îl constituie apariţia recentă a unui volum de Dialoguri ale lui Seneca, traduse proaspăt şi clar de două clasiciste tinere, Vichi-Eugenia Dumitru (De providentia şi De constantia sapientis) şi Ştefania Ferchedău (De ira). Volumul beneficiază de un studiu introductiv, tăiat după toate canoanele bunei ştiinţe practicate în Occident, al cercetătoarei elveţiene, cu nume românesc de adopţie, Anne Bănăţeanu, autoare a unei teze despre teoria stoică a prieteniei. Un merit deosebit îi revine profesoarei Ioana Costa de la Universitatea din Bucureşti, care, pe lângă adnotarea competentă a traducerii, îngrijeşte ediţia de faţă şi se ocupă de întreaga colecţie a operei scriitorului latin, gândită în şase volume. Proiectul, iniţiat de Cristían Bădiliţă şi Ioana Costa, este găzduit de Editura Polirom.

Volumul se impune nu numai prin bunul lui demers metodologic, ci şi prin conţinutul său de mare actualitate pentru criza morală cu care se confruntă în general societatea românească. Suntem convinşi că alegerea unui autor antic minor, susţinut de acelaşi edificiu editorial solid, nu ar fi dobândit consistenţa unui reper în adevăratul sens al cuvântului. Ceea ce nu înseamnă că opera autorului latin este în vreun fel "instrumentalizată" în sens polemic: înfierarea veninoasă şi muştruluiala paternalistă ("plachie nesărată de sfaturi"), pe de o parte, tmorarea pioasă şi paralizarea acţiunii ("daca nu-mi dai drumu�de ureche"), pe de altă parte, sunt atitudini oricând anacronice în ordine etică, deci complet străine de mesajul prin excelenţă actual al stoicismului senecan, pe care întreprinderea de faţă l-a îmbrăţişat cu succes. Dar ce propune Seneca?

În tratatul despre providenţă, stoicul roman se preocupă de problema destinului şi de sursa răului. În concepţia stoică, destinul (gr. heimarmene, lat. fatum) este manifestarea netrangresabilă a raţiunii cosmice (gr. logos, lat. ratio), ritmul vădit în care divinitatea vie univesală îşi măsoară, neabătută, paşii. În plan restrâns, omul, înzestrat de natură cu raţiune (concept radical diferit de cel propus de iluminismul de secol XVIII) poate dobândi fericirea, numai dacă se pune de acord cu logosul universal. Într-o lume a predestinării "libertatea omului se înscrie, paradoxal, în ordinea destinului". Stoicul îşi cultivă libertatea interior, convins că destinul este expresia unei înţelepciuni mai presus de el, care veghează la împlinirea binelui. În acest sens, liberul arbitru se exercită mai ales în sfera judecăţii, decât a acţiunii efective. Cu toate acestea, doctrina stoică nu presupune o atitudine pasivă, prostrată, marcată de un determinism imuabil. Datoria înţeleptului, ipostaza cea mai înaltă a umanităţii în gândirea stoică, constă în a face tot ce depinde de el pentru a se racorda cu adevărat la armonia întregului. Înţelege întâi că joacă un rol în marele plan cosmic şi se va strădui apoi să îşi ducă la împlinire menirea, constată că se confruntă, de-a lungul vieţii, cu varii obstacole, pe care însă le priveşte încrezător ca tot atâtea încercări la care îl supune raţiunea universală, pentru a-l întări. Prin antiteză, răul nu are altă sursă decât judecata eronată a realităţii universale, rezultat al închiderii ochiului îndreptat spre planul divin, conotarea negativă a unor evenimente care sunt, din punct de vedere etic, neutre şi repudierea obnubilată a raţiunii conducătoare.

Al doilea "dialog" cuprins în volum tratează despre "înţelept", ca ideal al umanităţii. Dacă primii stoici operau o distincţie netă şi statică între înţelept şi nebun, Seneca adoptă poziţia revoluţionară a puterii convertirii la raţiune, postulând că virtutea se poate învăţa. Cum oamenii sunt înzestraţi în mod egal cu raţiune, depinde de fiecare individ să îşi aleagă drumul spre înţelepciune. O dată dobândită şi practicată, virtutea, care constă în racordarea raţiunii individuale la ritmurile gândirii cosmice, nu capotează în faţa nici unei provocări exterioare. Înţeleptul nu se lasă afectat de nici un afront, îşi păstrează calmul în orice situaţie, e surd la orice s-ar putea insinua ca eventuală nedreptate, din simplul motiv că sufletul său, purificat, se află deasupra tuturor nedreptăţilor. Dar înţelepciunea proferată de Seneca nu pulsează în aerul subţire al unei recluziuni arogante, ci este normă de viaţă practică. Absolvit de "nesimţirea metafizică" a nebunilor, el nu răspunde lumii cu o insensibilitate frigidă, ci îşi propune autonomia interioară, ca model.

Cel de-al treilea tratat analizează mânia, ca subspecie a uneia dintre cele patru pasiuni identificate de stoici. Mânia este "dorinţa de pedepsire a unei nedreptăţi", definiţie care, îmbogăţită cu lecţia creştină a iertării, va face carieră în scrierile Părinţilor Bisericii. Ieşind din ordinea naturală (i.e. raţională) a lucrurilor, mânia este un rău care trebuie eradicat (nu numai temperat) din fiinţa umană, prin practicarea virtuţii, care, după cum am văzut, se ridică deasupra oricărei nedreptăţi. Aderenţa fatidică pe care pasiunea aceasta o are la spirit nu este însă una instinctivă: Seneca sugerează astfel că este în puterea şi de datoria omului să-şi exorcizeze mânia, ca orice pulsiune nenaturală a spiritului. În cartea a doua sunt oferite câteva remedii ale mâniei, "precepte educative pentru copii şi reguli de viaţă pentru adulţi". Autorul le recomandă cititorilor să nu ia, în nici un caz, decizii pripite, să nu preia opinii străine, fără un prealabil examen de conştiinţă, să nu dea importanţă inadecvată unor fleacuri, "să suporte nemulţumirile, ducând o viaţă simplă". Cartea a treia atrage atenţia asupra neajunsurilor posibile create de mânie: lăsată în voia ei, aceasta are efecte dezastruoase, ducând la ură şi război. Învăţăm, prin antifrază, că practicarea virtuţii, ca înţelegere profundă a binelui, asigură pacea interioară şi exterioară, stare naturală a micro- şi macrocosmosului.

Volumul de faţă spulberă orice ipocrizie. Vigoarea stoicismului senecan îşi găseşte împlinirea în onestitatea, competenţa şi devotamentul care au stat la temelia întreprinderii editoriale prezentate mai sus. Spiritelor curioase li se oferă acum un model, iar mânioşilor şi nevolnicilor, un leac la meteahnă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara