Paula Isac,
Poemele toamnei,
poezii, postfaţă de
Ion Machidon,
Bucureşti, Ed.
Amurg
sentimental, 2015.
200 pag.
Paula Isac nu se află la prima
carte şi probabil nici la ultima.
Este angajată, se observă
imediat, cu multă energie şi
hotărâre în activitatea
scriitoricească, din care şi-a
făcut un mod de viaţă.
Devotamentul ei faţă de literatură
este impresionant Şi trebuie să
admitem că impetuoasa autoare
are o parte din calităţile care fac din
cineva un scriitor: sensibilitate
aproape dureroasă, trăiri intense,
curajul de a fi neconvenţională.
Îi lipsesc, însă, alte calităţi, la fel
de importante: o cultură literară bine
însuşită, spirit critic, bun-gust. Drept
urmare, ea se scaldă în amatorism cu
o voluptate din care reiese că nu ştie
în ce situaţie păguboasă se află.
Aproape toate textele din volumul
Poemele toamnei suferă de naivitate.
Autoarea ne comunică adevăruri banale
cu aerul că ne face cunoscute mari descoperiri.
Şi, în acţiunea de formulare a acestor truisme,
asociază cuvintele între ele cu o dezinvoltură
a stângăciei pe care am mai întâlnit-o doar
la poeţi fără har din prima parte a secolului
XIX. Iată un exemplu:
„Boala, pe om când îl înhaţă,/ Din
braţe nu-l mai lasă!/ Precum un câine
hămesit/ Când dă de un os,/ Mârâie
furios.” (Crochiuri).
Nu-i adevărat? E adevărat. Dar această
constatare dramatică poate însemna
ceva doar în discuţia dintre un bolnav
aflat în spital şi cineva venit să-l viziteze,
nu are legătură cu literatura.
S-a scris în foarte multe feluri despre
boală de-a lungul timpului, Paula Isac
ar fi avut de la cine să înveţe. Un autor
care a fost contemporan cu noi, Marin
Sorescu, ne-a lăsat, de pildă, mai multe
poezii improvizate chiar pe patul de
suferinţă. Şi în ele găsim naivitate, dar
este o naivitate jucată, cu efect artistic:
„Mă scol din pat cu un mare efort de
voinţă./ E un act de eroism/ Să mă
bărbieresc,/ Mai ales că bărbieresc un
străin,/ Care se holbează la mine speriat/
Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi
slăbănogule?/ Mai rentează meseria de
frizer astăzi?/ Şi care mai e preţul?/
Eu am de gând să-mi las barbă/ Şi să
mă fac schivnic/ Retras în peştera fără
sfârşit a nopţii.” (Mă scol din pat...)
Iată un alt exemplu de naivitate
propriu-zisă, lipsită de farmec, din cartea
Paulei Isac:
„Satul românesc,/ un loc pitoresc/ azi,
e părăsit,/ doar de stafii bântuit!/ Năpasta
nu l-a ocolit,/ ci din plin l-a lovit!” (idem).
„Crochiul” se poate rezuma prin
formula de largă circulaţie nu-i aşa
că-i aşa? Fără îndoială, chiar aşa e,
toţi ştim – sau, în orice caz, mulţi dintre
noi – ce s-a întâmplat cu satul românesc.
S-a scris şi în ziare! Iar ca să spui despre
satul românesc că e un loc pitoresc şi
atât înseamnă să adopţi registrul stilistic
al unor pliante turistice.
De la naivitate la o interpretare puerilă
a faptelor vieţii nu-i decât un pas. Pas
pe care autoarea îl şi face de multe
ori, producând în cele din urmă şi un
umor involuntar:
„Îmi duc mâna la inimă.../ ticăie
cuminte,/ îmi duc mâna la tâmplă.../
arde, e fierbinte!/ Creier şi cord,/ de ce
nu vă puneţi de acord?” (ibidem).
Poate că nu se pun de acord pentru
că unul e preşedinte, iar celălalt – primministru.
Dar versurile cele mai antipatice din
carte sunt versurile sfătoase, de genul:
„Sunt lovituri în viaţă, atât de
dure/ pe care omul trebuie să le îndure/.../
Sunt lovituri venite şi din ură,/ calomnii
vărsate pe gură...” (Lovituri);
„Omului înrăit nu-i cere/ Căinţă pentru
fapta sa,/ A ucide, pentru el, e o plăcere,/
Nicicând nu va regreta.” (Omul înrăit şi
ucigaş).
Chestia cu calomniile vărsate pe gură
m-a stupefiat. Întorc cartea şi mă uit la
fotografia autoarei de pe coperta a IV-a.
Ce femeie frumoasă! Ce figură desenată
de Dumnezeu într-un moment de inspiraţie!
Şi ce mod nefericit de exprimare!
Din carte nu lipsesc nici discursurile
pe teme cetăţeneşti, cum este cel despre
tăierea ilegală şi iresponsabilă a pădurilor
în România:
„După atâta prădăciune,/ singurul
lucru ce-ar mai fi putut rămâne/ sunt
pădurile, scumpă comoară,/ norocul divin
pentru această ţară.” (Cu inima secure).
În posfaţa sa – intitulată cu schepsis
În loc de postfaţă – Ion Machidon se
remarcă şi el printr-un mod nefericitoriginal
de a se exprima:
„Poeta Paula Isac nu şi-a făcut intrarea
în literatură dând din mâini şi din picioare,
ci prin meşteşugul scrisului său”.
Ni se oferă astfel încă o mostră din
ceea ce am numit o dezinvoltură a
stângăciei.
