Dacă nu mă înșel, acesta este titlul unei cărți a unui filosof francez, Marcel Gauchet, apărută și la noi cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Știu că am avut parte de o lectură indigestă, care m-a dezamăgit fiindcă, așa simțeam, nu avea nici o legătură cu titlul foarte inspirat. Titlul, de fapt, mă inspiră și acum și mă determină să scriu rândurile care urmează.
Lumea desvrăjită este, ce mai tura vura, lumea în care trăim. Este o lume uscată și devitalizată, o lume din care s-au retras, cum ar veni spus, zeii, o lume a dogmelor și a conceptelor, în care specialiștii mărșăluiesc de la un capăt la altul al planetei și fac regulile. Lumea desvrăjită este lumea în care tradiția a rămas doar un cuvânt alături de altele care burdușesc dicționarele. Dar, pe de altă parte, este și lumea recuperatorilor, adică a acelor ființe decise, heidegerian vorbind, să ne reamintească orizonturile primordiale. Să punem însă capăt vorbelor mari...
Ca să mă joc cu cuvintele îmi dau seama că, pe dos, o lume vrăjită este o lume încântată. Atunci lumea desvrăjită este aceea descântată. Întâlnim astfel niște sensuri subtile a căror deslușire ne produce emoții speciale. Am învățat la folclor că descântecele într-o cultură tradițională îndeplinesc un rol capital. Un om, dacă are nevoie să fie descântat, înseamnă că se află într-o situație delicată. El a fost supus unor farmece, unor vrăji, a fost dus de nas și astfel „încântat“. Descântarea lui este terapeutică și-i face bine. Doar că desvrăjirea lumii nu are nici o legătură cu descântarea. Lumea e desvrăjită fiindcă e sărăcită. Atributele ei miraculoase au fost extirpate. Când s-a impus tradiția creștină, aceasta a funcționat ca un descântec și a „asanat“ o sumedenie de practici magice care, precum o vegetație abundentă, înăbușeau atmosfera. Accesul oamenilor la divinitatea supremă, în asemenea condiții, devenea tot mai anevoioasă și până la urmă nici nu mai avea loc. Trebuie să-i vedem pe creștini nu doar ca pe niște martiri, ci și ca pe niște „cenzori“ care lichidau superstițiile și toate vrăjile de doi bani. Dar ne aflăm acum în situația de-a trăi din nou într-un univers plin de tentații. Sunt acestea farmecele de odinioară? Le sunt oare echivalente? Criticăm desvrăjirea lumii, dar ironia face ca la un moment dat să fi fost absolut necesară. În mod cert, „paradisurile artificiale“ de acum nu se pot compara cu ceea ce a fost odinioară, cu universul acela panteist, îmbibat de „misterii“, de nimfe, zeități minore, cupidoni și, în cel mai fericit caz, iele. Marea vrajă a contemporaneității, WEB, creează, cum se și cheamă, o pânză de păianjen în care cad musculițele sfârșitului de ciclu, dar totul e mort și exterior iar aceleași musculițe trăiesc traumatisme grave. O să întrebați ce e acela „sfârșit de ciclu“. Omenirea se află într-un punct critic, „alexandrin“ care încheie „kali yuga“. Ultima vârstă, aceea a fierului, își trăiește însă ultimele etape nu prin accentuarea compactării și a dictaturilor încremenite, ci printr-o disoluție „fermecătoare“, printr-o pseudodeschidere, prin galantare pline și o gamă largă de produse pentru toate gusturile. Capetele foștilor tirani sunt mumificate și expuse în muzee unde fâlfâie perdele de aer condiționat. KaliYuga se desfată astfel cu ea însăși. Pe 12 aprilie 1945 Filamornica din Berlin, sub bagheta lui Furtwangler, parcă făcând concurență tunurilor rusești care trăgeau încontinuu asupra orașului, interpreta „Amurgul zeilor“. Era ca o ultimă pelerină de vrajă aruncată peste lumea care trăia „descântul“ apocaliptic. Au trecut mulți ani de atunci. Suntem acum o lume totalmente desvrăjită sau amăgită de farmece false. Când Sf. Petru a reușit să anuleze ascensiunea lui Simon Magul ne-a arătat de fapt ce va urma. Eu o să mor, spânzurat cu capul în jos, dar magicienii vor prospera. Oameni buni, ce veți face? Cum vă veți apăra de viclenia lor? În ziua de azi, indubitabil, trăim sfâșierea între farmecele comercializate și anchiloza din biserici. Nu doar că mintea ne înșeală, iar inima ne e înecată în lubrifianții patimilor, dar și simțurile par să ne fi trădat. Și uite așa îmi vine în minte un vers celebru din Eminescu: „De plânge Demiurgul doar el și-aude plânsul...“ Teribil!
Simțurile noastre sunt, de bună seamă, un dar de la Dumnezeu. Le primim de la naștere și ni se confirmă prin mirungere. Aud, văd, miros, gust, ating. Cinci daruri, unul mai prețios decât altul... Dar eu fiindcă sunt om, înzestrat cu putere de decizie și cu libertatea de-a face ce vreau cu mine, merg mai departe. Adică nu mi-e de ajuns că aud, vreau să și privesc, nu mă mulțumește doar auzul, vreau să ascult, miros, dar de ce n-aș adulmeca? Gust, dar vreau să savurez. Ating, dar mă ispitește pipăirea. Deodată din tot ce am primit rezultă o materie pe care o foarfec. Simțurile mele se transformă în mijloace de-a spiona sau de-a obține satisfacții suplimentare. Îmi orientez așadar simțurile și de cele mai multe ori nu aleg direcția bună. Nu privesc spre peretele unde sunt icoanele, ci în partea exact opusă, unde se conturează siluete lascive. Nu aud corul îngerilor, ci ascult simfonii dodecafonice. Nu ating mătasea ierbii, ci pipăi carnea femeii necunoscute. Despre miros nu mai are rost să spun ceva. Mucoasa noastră olfactivă este îmbibată de cele mai amețitoare arome. Și atunci, atunci, nu e normal ca Demiurgul să se audă doar pe sine? Dacă auzul nu ne-ar fi viciat, am auzi cosmicele suspine ale celui care ne-a creat. Demiurgul se aude pe sine fiindcă știe că noi nu mai avem acces la zbuciumul lui. Eucharistia se sprijină pe acest plâns iar preoții cei mai cu har știu aceasta. Ei sunt extrem de puțini și luptă împotriva lumii desvrăjite. Luptă și împotriva vrăjilor false. În biserica noastră ei pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. De asemenea, pe degetele aceleași mâini pot fi numărați și poeții care au asemenea intuiții. Închiderea în sine a Divinității este răspunsul de maximă rigoare pe care îl mai poate primi omenirea în Kali Yuga. Tocmai de aceea lacrimile sunt cu adevărat un dar. Darul plânsului aparține acelor bocitoare „profesioniste“ care, impersonale, vedeau în fiecare mort o hieroglifă a spiritului care, după travaliul terestru, se întoarce la sine. Plânsul adevărat este însă și ca o descântare. Pier vrăjile, se curăță farmecele, sirenele nu mai au glas, catargul lui Ulise este axa fiecăruia dintre noi. Desvrăjiți, dar locuiți de duh sfânt, ne readucem simțurile acolo unde au fost la început. Treptat, ca o îngânare, ca un șirag de șoapte, ca o tresărire a ceea ce până atunci a fost inert, aud, dar și văd plânsul Demiurgului. Poetul se învinge pe sine și prin sfințenie face din metafora sa realitate efectivă. Aud, văd, miros, gust, ating, Lumea vrăjită și desvrăjită este față în față cu Creatorul ei. Nimic din pulsațiile sale nu-i mai pot fi străine. În încheiere, nu vreau decât să cer iertare pentru naivitatea rândurilor mele. Luați-le drept poezie, fie și poezie proastă, nici o supărare, doar că cine știe...
