Despre autorul Ion C. Pena
nu am aflat din manualul
de limba română. Nici
dintr-o publicaţie literară.
Nici dintr-o bibliotecă,
o librărie sau un cenaclu.
Despre autorul Ion Pena
am aflat de la nepotul domniei
sale, domnul Marin Scarlat,
care şi-a făcut o misiune din
a-l reabilita şi promova.
De ce? Nu pentru că Ion Pena nu
ar fi avut o intensă activitate literarpublicistică.
În scurta sa viaţă, a publicat
în reviste locale şi naţionale deopotrivă.
A onorat paginile unor publicaţii cu
un bun renume, cum ar fi „Universul
literar”, „Vremea”, „Prepoem”, „Păcală”
sau „Epigrama”. În decurs de numai
câţiva ani, a pregătit două volume cu
care urma să debuteze, Iarmaroc
(versuri) şi Flori veninoase (epigrame).
Şi, spune-se, avea şi alte manuscrise,
al căror conţinut va rămâne pentru
totdeauna un mister. De ce?
Pentru că autorul Ion Pena, în
decursul celor 33 de ani pe care i-a
petrecut pe pământ, a avut neşansa
de a înfrunta (la propriu şi la figurat)
cele două valuri de extremism ale
secolului trecut. Fascismul şi comunismul.
Şi dincolo de talentul său literar,
Ion C. Pena mai avea o calitate,
rară pentru un scriitor: coloană
vertebrală. O moralitate care nu
cunoştea compromisul. Ticăloşia
umană aferentă ambelor flageluri
îl strepezea. Nu putea mima susţinerea
pentru crimele nici unuia dintre ele.
Şi acestea s-au răzbunat. I-au şters
complet orice urmă a existenţei şi
operei, i-au distrus manuscrisele şi
i-au nimicit eforturile.
„Când eram copil”, povesteşte
Marin Scarlat, „mă uitam la portretul
acestui bărbat interesant, cu ochi
pătrunzători, şi le întrebam pe femeile
din familie: «Cine a fost acest om?»
Iar ele îmi răspundeau: «Lasă că
nu trebuie tu să ştii.» Teama era reală
pentru că, după moartea lui Pena,
Securitatea şi-a trimis oamenii în
control, iar şi iar, să confişte orice
scriere a lui Pena şi să se asigure
că nu rămăsese nimic”.
A fost o traumă teribilă pentru
o familie de ţărani cu o situaţie
materială modestă, din comuna Belitori,
judeţul Teleorman.
Încă de la început, naşterea unui
scriitor talentat şi vizionar, în
1911, într-o familie simplă cu
şapte copii, toţi predestinaţi muncii
câmpului, cum erau copiii de ţărani
în acea vreme, era foarte improbabilă.
Dar Ion avea rezultate atât de strălucite
la învăţătură, încât a ajuns să-şi
continue studiile. E drept, a fost
îndrumat spre un domeniu practic,
de utilitate imediată, pentru că nu-ţi
permiteai să fii boem când resursele-ţi
erau atât de limitate: a studiat la
Şcoala de Comerţ Elementar din
Roşiorii de Vede, apoi a urmat Şcoala
de Comerţ Superior din Turnu Măgurele.
Dar talentul literar, se ştie, poate
făuri frumuseţi chiar şi din „bube,
mucegaiuri şi noroi”; şi a reuşit să
metamorfozeze viziunea critică a lui
Ion C. Pena asupra economiei de
concepţie socialistă într-o lucrare
literară care merită citită şi apreciată
la nesfârşit pentru satira subtilă,
de factură swiftiano-orwelliană:
Moneda fantazienilor. O satiră subtilă,
dar atât de necruţătoare şi de bine
argumentată, încât, citind-o, înţelegi
de ce acest autor dispărut de timpuriu,
după o viaţă chinuitoare, marcată de
lipsuri şi eforturi continue, a ajuns
în „fondul special (S) – interzişi” al
cenzurii comuniste. Acest lucru
însemna că nici măcar lectorii de
specialitate nu aveau acces la munca
lui decât cu mare greutate.
Aflu că, în curând, Moneda
fantazienilor va apărea în volum şi
salut acest lucru. E o carte de o
rară originalitate în peisajul literaturii
noastre, o carte care merită citită
şi gustată.
Poezia lui Ion C. Pena, confesiune
a eforturilor continue ale tânărului
silit să ducă o viaţă cumplit de
grea, de colector de taxe la ţară, unde
asista direct la suferinţe şi sărăcie
şi avea misiunea ingrată de a încerca
să extragă impozite de la oameni care
nu aveau ce pune pe masă, e de un
lirism pe care unii l-ar putea considera
expozitiv şi datat, chiar dacă e izbitor
în sine.
Epigramele sale, sclipitoare şi
tăioase, care au stârnit primul val de
cenzură împotriva sa – cel lansat
de legionari, care nu doar că i-au
anulat editarea volumelor Iarmaroc
şi Flori veninoase , ci au închis
chiar şi Editura „Drum”, cea care
urma să le publice – cum ziceam,
epigramele care i-au adus prima
condamnare extraliterară din partea
tiranilor vremii, deşi excelente, devin
greu de savurat pe măsură ce ţintele
lor devin obscure, uitate de vreme.
În schimb, povestirea în două părţi
Moneda fantazienilor, scăpată ca prin
minune de după toate indexurile şi
interdicţiile, e o dovadă a geniului
vizionar care era Ion Pena, şi a faptului
că, dacă ar fi avut şansa unor vremuri
mai prielnice şi a unei vieţi îndelungate,
pe timp de pace – autorul a decedat
pe front, în Al Doilea Război Mondial
– am fi avut un titan al literaturii
de anticipaţie.
Unii critici afirmă că Moneda
fantazienilor e literatură absurdă, de
sorginte urmuziană. Alţii fac referinţe,
corecte altminteri, la Orwell şi la
percutanta sa satiră socială. Moneda
fantazienilor are toate aceste nuanţe,
dar are cu mult mai mult: e o profeţie
cutremurător de justă, analizată în
cele mai intime amănunte, a structurilor,
mecanismelor şi ideologiei comunismului,
care va urma. Ion Pena anticipează
fenomene economice pe care nimic
din perioada interbelică nu le prevestea,
şi care sunt în continuare o problemă,
chiar şi în zilele noastre. Propunând
o inflaţie artificială, adică devalorizarea
treptată a monedei, pentru a încuraja
consumul şi a descuraja economiile,
Pena şfichiuieşte consumerismul cu
50 de ani înainte ca acesta să fie
definit ca atare de specialiştii în
economie.
Deşi nu a trăit în comunism, e
uşor de bănuit că Ion Pena era familiar
cu răspândirea ideilor socialiste, cu
Capitalul lui Marx şi cu pericolul ca
o ţară traumatizată de o extremă (cea
dreaptă) să se refugieze în direcţia
opusă. Moneda fantazienilor anticipează
acest mers al lucrurilor şi anunţă
colectivizarea, nimicirea proprietăţii
private, a micului întreprinzător,
pentru bunăstarea tuturor.
Procedeul literar pe care îl aplică
autorul e prezentarea tuturor acestor
evenimente la persoana I, prin prisma
unui eu narativ care nu are decât un
imens entuziasm şi călduroase cuvinte
de laudă pentru ceea ce constată. Acest
eu narativ e un jurnalist, însărcinat să
viziteze o ţară imaginară, Fantazia,
unde se aplică toate aceste reforme.
Dar eul narativ nu trebuie crezut pe
cuvânt nici o secundă. Falsa sa naivitate
e mască pentru amărăciunea neagră
a autorului. Tonul său exaltat e
contrapunctat de ironia perpetuă,
muşcătoare. Iar impactul literar e
izbitor.
Stilul povestirii este unul din
punctele forte: dacă poezia lui
Pena e expozitivă, stilul acestei proze
e unul ermetic, cizelat cu grijă. Un
ton voit sec, jurnalistic, de o originalitate
absolută în cadrul prozei româneşti
interbelice. Formaţia economică a
lui Pena şi experienţa sa de preceptor
îl fac să prezinte cu rigoare şi nuanţă
amănuntul dramatic concret de pe
teren. Deşi succinte, în ton de reportaj,
acestea conving şi izbesc. Autenticitatea
e covârşitoare.
Apoi, pe măsură ce poporul este
deposedat din ce în ce mai complet
de proprietatea privată, şi devine din
ce în ce mai dependent, dictatorul
luminat, descris la început ca un
înţelept generos, tătuc al naţiunii,
îşi dă pas cu pas arama pe faţă.
Portretul capătă tenebre neanticipate.
Ultimul ţăran chiabur, cel care a
rezistat cu eforturi imense manipulării
– şi nu e greu pentru cititor să identifice
acest ţăran ca adevăratul alter ego
al lui Pena, opus naratorului entuziast
şi naiv – are şansa de a descoperi
adevărata faţă a dictatorului neiertător
şi cinic. Şi să moară cu această imagine
dezumanizantă în ochi.
Un destin pe care, putem spune,
l-a împărţit cu autorul său.
Moneda fantazienilor nu e o lectură
uşoară. Nu e „targetată” spre cititorul
căutător de distracţii pasagere. Nu
e una dintre cărţile care mint. E
printre cele care trezesc la realitate.
Şi de aici derivă o forţă a scriiturii
cu care puţini autori români se pot
lăuda.
