Ce viitor ar putea avea Cartea?
Nu ne-am putea gîndi fără
strîngere de inimă la faptul
că înfăţişarea sa de obiect
de bibliotecă poate fi, în
viitorul relativ apropiat,
nu doar redusă drastic, ci
şi de-a dreptul anihilată prin
progresul tehnicii audio-video.
Dar dispariţia tiparului să însemne
şi moartea Cărţii? Cartea nu e o expresie
predilectă a logos-ului? A acelui factor
mirabil care, în viziunea întemeietorilor
de religii ca şi a marilor filosofi, reprezintă
un principiu absolut la care conştiinţa
umană n-ar putea renunţa? N-ar fi
monstruos peisajul unei umanităţi
lipsite de Carte? Iată întrebări pe care
şi le pune filosoful craiovean Ionel Buşe.
Căderea din Paradis, meditează d-sa,
ne-a dat putinţa de-a cunoaşte logosul.
Supunîndu-se destinului izgonirii
iniţiale, omul e o fiinţă imperfectă, dar
care aspiră la perfecţiune. Nu fără
ca-n starea sa de imperfecţiune să
nutrească o voluptate a acesteia, de
natură a-i contrazice condiţia metafizică,
dar îngăduindu-i o relaxare în materialitate.
Se impune un egotism al plăcerilor.
Cel al mîncării, băuturii, sexului, dar
şi cel al erzatzului de credinţă, avînd
ca obiect idoli, falşi eroi, vedete dubioase.
Regretabil, plăcerile curente, stigmat
al imperfecţiunii noastre, n-au practic
limite, dispuse a uzurpa simţămîntul
de libertate: „«Dumnezeu a murit»
pentru că era perfect. Omul trăieşte
(ca specie) pentru că e imperfect. Ne
gîndim astăzi pînă în cele mai mici
detalii la imperfecţiunea noastră încercînd
să găsim cele mai sofisticate mijloace
care să ne procure plăcere, dar şi
cele mai bune pentru a ne feri de
neplăceri”. Plăcerile sacrilege, tratate
ca un alibi al împlinirii, nu reprezintă
de facto decît un soi de drog. Impunîndu-
se drept un ţel de căpetenie, ele
pot invalida gîndirea: “Sînt bine, pentru
că trăiesc bine, simt plăcerile ca pe
opiu, sînt sănătos. Gîndesc bine pentru
că mă simt bine. La ce gîndeşti cînd te
simţi bine în acest fel? La păstrarea
stării de plăcere. Acesta e noul paradis
pămîntesc, comunismul plăcerilor”.
Cartea n-ar putea fi recîştigată decît
prin ieşirea din acest blocaj, prin
perspectiva unei transcendenţe. Printr-
o gîndire simbolică, aptă a face legă
tura între marii poeţi şi marii hermeneuţ
i, care să ne medieze contactul
cu logos-ul. Dar acesta se cuvine a nu
rămîne un concept uscat, ci unul apropriat
prin iubire. Avem nevoie, în consecinţă,
de o meditaţie şi de un senzoriu deopotrivă
inocentate, capabile de empatie: “Gîndirea
în starea de inocenţă este gîndirea ca
posibilitate, ca deschidere poematică,
să spunem, în care trăirea nu este
separată de obiectul ei şi în care simţurile
nu sînt exploatate la infinit de tehnicile
hedoniste. Înainte de a fi argument
sau instrument, gîndirea e figurativă.
Esenţa ei constă în principal în această
stare de bine pe care ţi-o procură
libertatea de a gîndi şi mai mult
decît o sinteză dintre contextul descoperirii
şi cel al justificării, cum ar spune
epistemologii”. Astfel Ionel Buşe se
apropie de gîndirea existenţialistă a
lui Nae Ionescu şi a urmaşilor săi.
Interesant e că în vederile d-sale gîndirea
de un asemenea tip prereflexiv, legat
de intuiţie, nu implică o condiţionare
prin operă. E un triumf al candorii şi
atît: “Nu e obligatoriu ca aceasta să fie
şi creatoare. Libertatea gîndirii este
o condiţie pre-reflexivă, nu şi producerea
ca atare de operă. Important e ca ea
să păstreze sensul esoteric al Cărţii
şi energia poetică de regenerare a logosului”.
Dar Cartea nu implică totdeauna
calificarea calităţii. În scrierea (şi în
filmul turnat după aceasta) a lui Ray
Bradbury, 451 grade Fahrenheit, întîlnim
o grupare de “păstrători” ai Cărţilor
fundamentale, ameninţate cu distrugerea
de molohul tehnicii şi al războiului. Un
pompier de serviciu devine incendiator
al acestora, drept un simbol al ideologiilor
şi utopiilor aservite idealului unui pretins
“om nou”. Dar tocmai spre a sluji cauza
Cărţii autentice nu s-ar cuveni să ne
lepădăm de surogatele abuzive, atît de
nocive ale acesteia? “N-ar trebui, totuşi,
să ardem simbolic multe dintre cărţile
de azi spre a regăsi Cartea de ieri
sau dintotdeauna? Sute şi mii de
tone de maculatură de îndobitocire
ar trebui măcar depozitate într-un
muzeu al ororilor scriiturii sau al
flatulenţelor intelectuale (Mein Kampf,
toate abstracţiile ideologice marxistoide,
tratate de imbecilizare programată,
indiferent din ce registru fac parte,
miile de teze de doctorat agramate şi
compilate, false biblii ale drepturilor
omului, ale populismului şi demagogiei
etc.), pentru a spera că vom regăsi
într-o zi sensul intim al Cărţii, pentru
că despre Carte e vorba, nu despre
cărţi”. Subscriem.
Ionel Buşe: Intelocraţi, filosofi,
ironişti, Ed. Ramuri, 2014, 138 p.
