Nu există om fără destin, dar
nu toţi avem sentimentul destinului,
parcă aşa spune Andrei Pleşu
în Minima moralia. Din păcate,
adaug, conştientizarea aceasta
vine de cele mai multe ori foarte
târziu. M-am gândit să privesc în
urmă şi să schiţez un fel de paralelism
între reprezentanţi ai culturii noastre,
veniţi pe lume cam odată, cu o înzestrare
intelectuală echivalentă, dar cu drumuri
diferite. Mă duc în urmă cu mai bine
de o sută de ani, în ultimul deceniu
al secolului XIX, şi îi am în vedere
pe Sandu Tudor şi Lucian Blaga.
Primul, născut în 1896, al doilea,
în 1895, oameni de cultură, poeţi.
Puteau să aibă parte de un destin
comun. Nu a fost aşa. Sandu Tudor
a întins coarda poeziei până la capăt.
Evident, îi este inferior lui Blaga, dar
putea, la o adică, să-i fie egal tocmai
dacă nu întindea coarda. El a forţat
simţind că nu-i sunt suficiente cuvintele
şi atunci s-a lăsat acaparat de rugăciunea
inimii. Dar nici nu putea să renunţe
la poezie. Aşa s-au ivit poemele acatist,
omologate de Biserică, dar având
şi deplină autonomie artistică. A ajuns
la Aiud, unde a murmurat ultima
rugăciune. Lucian Blaga nu a forţat.
Pus la index de regim, a rămas până
la capăt poet care nu vrea mai mult
şi poate de aceea a şi scăpat de
încarcerare.
Avansăm vreo zece ani şi intrăm
în prima decadă a secolului XX. Aici
sunt multe dublete, unii rămaşi în
ţară, alţii plecaţi, dar o să mă refer
la doi pe care nu-i diferenţiază acest
criteriu, la Mircea Vulcănescu (1904)
şi la bizarul Vasile Lovinescu (1905).
Sunt deci tot de o seamă, au avut
vederi naţionaliste în sensul bun al
cuvântului, au crezut în duhul locului
şi în tradiţia nepieritoare. Dar destinul
îi separă neiertător. Lovinescu nu a
făcut puşcărie, deşi erau destule date
care, din perspectiva regimului, îl
incriminau. A trăit anonimatul şi
sărăcia cu o consecvenţă admirabilă.
A decedat acasă, la 79 de ani. Faţă
de el, Vulcănescu nu a apucat nici
50, a murit la Aiud, jertfa sa a fost
vizibilă, ca o răstignire, cu braţele
crucii îmbibate de sânge. În cazul
amândurora a funcţionat sacrificiul,
dar citit altfel de destin. S-ar mai
putea schiţa o comparaţie între Vasile
Lovinescu şi Sandu Tudor. Ambii
athoniţi, ambii atraşi decisiv de polul
spiritual, doar că Lovinescu s-a adâncit
parcă şi mai mult în sine, îmbrăcând
o altă rasă, impenetrabilă. Poate de
aceea nici nu a suferit martiriul.
Încă zece ani... De data aceasta
poposesc în lumea teatrului: Radu
Beligan şi fratele mai tânăr al celui
deja amintit, Horia Lovinescu. Născuţi
tot odată. Beligan, 1918, Horia, 1917.
Amândoi au plecat capul în faţa
stăpânirii. Dar în cazul lor mai este
şi o problemă de familie pe care nu
are rost s-o scormonesc. Cert e că
acela care a crezut că a câştigat, pe
lungă durată, a pierdut. Horia moare
la 66 de ani, celălalt, la 98, venerat
de o naţie întreagă. În 1983, când sa
stins, Horia Lovinescu era un
dramaturg respectat, dar deja împins
spre margine de confraţii tineri şi răi.
Nu a suferit represalii în sens explicit,
dar i se arăta mereu pisica din cauza
verişoarei colţoase de la Paris. Şi în
sine probabil că nu-şi ierta... mucavaua
Citadela sfărâmată, în care ironiza
penibil, prin personajul Matei,
preocupările metafizice ale fratelui
său, Vasile.
Nu am încotro şi înghit alţi ani.
Trec de 1920 şi caut viitoare personalităţi
venite acum pe lume. Deşi am destule
exemple în cap, mă aplec, poate în
mod surprinzător, asupra a două
nume care în aparenţă nu au nimic
unul cu celălalt: Ion Ianoşi (1928)
şi Marcel Petrişor (1929). Amândoi
însă au fost atraşi de artă, de estetică,
au citit şi au scris, au fost profesori,
primul la Universitate, al doilea, la
liceu. Ianoşi, foarte capabil şi tenace,
a urcat toate treptele realizării
profesionale, dând Cezarului ce trebuia
şi văzându-şi de studii. Şi încă ce
studii, Thomas Mann şi Dostoievski,
Hegel şi Hartmann şi evident Marx,
dar nu cum îl văd anticomuniştii
strâmţi la minte, ci Marx, ehe, ăla
tânăr, romantic, doldora de idei! Tot
să trăieşti aşa şi a trăit, slavă Domnului,
dând ortul popii la 88 de ani şi omagiat
de catedra de filosofie a Universităţii
bucureştene. De cealaltă parte, Marcel
Petrişor, închis la douăzeci şi ceva
de ani, deoarece îi fusese găsită cartela
de masă în geanta lui Ovidiu Cotruş.
A fost condamnat în două rânduri
totalizând peste zece ani de pârnaie.
A stat în Casimca Jilavei alături de
părintele Calciu şi Costache Oprişan.
Ajunsese la 40 de kile om cu o înălţime
de peste 1.80. A fost anchetat, umilit,
bătut, asta e până la urmă tragedia
subteranei de care a scris Ianoşi, asta,
trăită în sânge şi în carne, şi nu salba
de concepte care zornăie la gâtul
partidului comunist.
Pentru următorul deceniu am în
vedere doi poeţi: Daniel Turcea (1945)
şi... Adrian Păunescu (1943). Daniel,
arhitectul gorjean, îndrăgostit de
Hristos, la alt nivel decât Sandu Tudor,
a făcut din versurile sale petale
îngereşti peste rănile Mântuitorului.
A murit la 34 de ani, vârstă eminesciană,
înhumat la Cernica, alunecând în
cealaltă lume cu o discreţie incredibilă.
De cealaltă parte, un alt poet, cu
un talent considerabil, care putea să
facă lucruri mai bune cu sufletul
lui dacă nu era atras de putere, nu
era amăgit de putere şi nu se lăsa
încălecat de aceasta crezând că el
o încalecă. Între cei doi aş vrea să
strecor şi numele lui Ioan Alexandru,
născut în 1941, mort şi el, un hibrid
cu însuşiri de la ambii, isihast şi
propagandist.
Şi uite aşa ajung în anii cincizeci
când şi eu sunt născut. M-am gândit
mult până ce m-am fixat asupra a
două nume. Care sunt acestea? În
primul rând Ion Stratan (1955), şi,
nu se putea altfel, Mircea Cărtărescu
(1956). Nino s-a sinucis, toată lumea
ştie asta, acum 11 ani, când împlinea
50 de ani. A fost moartea teribilă a
unui mare poet. Descoperise de fapt
acel limbaj de o comprimare maximă,
la care au acces doar poeţii pur sânge.
De cealaltă parte, Cărtărescu, olimpian,
copleşit de glorie, ros pe dedesubt
de obsesii fără de care în mod sigur
nu ar supravieţui, dar magnetizat în
continuare de o stea invincibilă.
