Rózewicz l-a reprezentat încă de la debut pe anonimul (are şi un poem cu un astfel de titlu), cât şi pe un individ anume, el însuşi fiind poetul salvat de pe drumul care îl ducea la moarte; el se autodefinea drept tânărul care văzuse căruţe de oameni măcelăriţi, care nu vor fi izbăviţi, el s-a întruchipat în intelectualul care căuta pe învăţătorul şi dascălul capabil să îi redea „văzul auzul şi vorbirea”, pentru a ajunge „să separe lumina de întuneric”. Polonezii erau atât de îndureraţi şi tulburaţi prin ceea ce trecuseră în cei cinci ani de război nimicitor, cu pierderi de peste şase milioane de victime, multe dispărute în „fabricile” morţii de la Auschwitz, Majdanek sau Treblinka încât mesajul literar la cele întâmplate – dacă nu lipsea – încă era prea firav. Nici Staff, nici Iwaszkiewicz, nici Przybos sau Milosz nu veniseră cu intervenţii lirice pe măsură. De aceea un adevărat eveniment a fost apariţia florilegiului Nelinişte, apărut la Cracovia în 1947, scris de Rózewicz, dar şi plachetele care au urmat: Mănuşa roşie ori Cinci poeme, în care nu numai problematica dar şi poetica acestora sugerau ceva nou în legătură cu cele întâmplate, ceva care continua – ca formă – avangardismului polonez. El a fost cel care a înfăptuit în lirica postbelică din această ţară – s u - p r a u m a n u l spunând: Ceea ce făureşti/e scos din întuneric/De ce nu doreşti/Să te scalzi în lumină//Războiul deschide în mine/pleoapa/milioanelor de feţe căzute//Ce aşezi acolo/ce ridici/de sânge mânjit//Aşez cuvintele/vremurile le înalţ/Ce mult mai durează/munca ta/neînsorită//E suprauman/să respingi/o lacrimă. La fel şi în poemul închinat Prietenului mort, Rózewicz avertiza că El nu mai este „omul care a fost”. Se pare că printre contemporani, poezia Salvat a avut un ecou aşa de mare încât viitorul laureat al Premiului Nobel, Czeslaw Milosz, i-a şi dat la rându-i o replică, aceasta în florilegiul său Salvare. În continuare, nu se poate să nu remarcăm cum – cu obstinenţă – Rózewicz se va întoarce spre trecut, propunându-şi să nu-l dea uitării: Icoane noi făuresc pentru voi/roditoare şi pline de căldură//Voi nu cunoaşteţi moartea noastră/ n-ascundeţi pe dedesupt/şanţuri întunecoase/voi staţi cu faţa la soare/copiii mei.
Omul nou la Rózewicz ne apărea ca un „ucenic vrăjitor”: Deschis tuturora/fără să ştie a blestema – fără a se închide în el. Strigătul celui urmărit îşi găseşte răspunsul în exist. Iubirea ca şi la colegul său de generaţie, sacerdotul Wojtyla, trăieşte şi înnobilează pe om: sunt mai bun/ceva mai bun/credem în asta amândoi. Tristeţe, multă tristeţe a dominat în primele poeme din lirica lui Rózewicz, urmare a faptului că de înstrăinare nu se putea debarasa procesul de alienare a societăţii fiind atotcuprinzător. Înălţarea de la pământ la cer nici în vis nu putea avea loc, realitatea toată fiind de piatră, chiar şi ceea ce a fost viu o dată. Doar ploaia e tristă şi curată/cade şi se înalţă mai sus.
Rózewicz e convins că Cineva acolo sus îi aude pe poeţi, că ei (poeţii) pleacă fără să fi cules furtuna, ci numai - am spune – crengi de trandafiri/şi fiecare din ele verzi. Versurile nescrise ale poetului pentru că El transforma totul în poezie sunt tăcute ca florile. Timp de peste 70 de ani Rózewicz le va da viaţă dintr-o datorie sfântă, perenă pe care o simţea faţă de înaintaşi (a se vedea poemul închinat lui Mickiewicz la centenarul naşterii), dar şi pentru tot ceea ce se petrecea în preajma sa.
Poetului silezian i-a fost dragă lumea simplă; s-a apropiat cu dragoste de ea: de mamă, de tată, de bunic, le-a iubit în poemele sale pe femeile bătrâne; pentru soacre a avut cuvinte de dragoste şi stimă, îşi dorea ca oamenii din autobuzul negru, vopsit cu o dungă albă, să se transforme, să ajungă şi ei: să fie amabili unul faţă de altul/la urcare-şi la coborâre; chiar şi împăiaţi oamenii să creadă în realitatea lor, iar vorbele sale să le prindă în mâini oamenii. (Dorinţa).
A fost cred singurul poet din lagăr (cât de adevărat cuvântul acesta suna în sintagma – lagărul socialist!), comparându-l pe omul nou – cel inventat de comunişti –, cu o conductă de canalizare, cea prin care trecea toate dejecţiile. Culmea, la apariţia în limba română a poemului respectiv (1984), autocenzurii şi cenzurii omniprezente din România i-a scăpat aluzia din comparaţia lui Rózewicz despre omul nou ce se construia şi la noi. Dar cartoteca, cea atotştiitoare şi care – în cadrul sistemului – de la Moscova la Berlin ori de la Varşovia la Budapesta, Bucureşti, Praga şi Sofia funcţiona fără reproş, datorită fricii atotputernice şi metafizice în care i n s t i t u ţ i a trona prin nişte „nevinovate” fişe. În ea (în dosarul individului), se consemna tot din ceea ce o persoană trăia dar şi ceea: – ce n-a făcut/în ce nu crede/ce face aici/când va înceta să se mai prefacă/până la urmă/unde o să se ducă...
Nu mai puţin acide sunt şi constatările din Mica publicitate lirică – poetul mărturisindu-mi, în anii 70, când i-am oferit volumul de Poeme pe care le-am transpus în româneşte, la Editura Junimea de la Iaşi, graţie poetului Corneliu Sturzu şi a înţelegerii dovedite de editorul Mircea Radu Iacoban, că personal n-a suportat şi detestă coteriile literare din capitală; a preferat, mi-a spus, climatul din Wroclaw. Personal mi-a atras atenţia asupra versurilor respective, care erau actuale (vai!) nu numai la Varşovia. Se bucura când îi enumeram sau îi spuneam (uneori telefonic) despre poemele sale care îi apăreau în acei ani în mai toată presa literară românească şi nu îi venea să creadă că volumul de versuri alese ce purta titlul grupajului său de început literar Nelinişte, apărut în colecţia Biblioteca pentru toţi (nr.1185 din 1984), împreună cu piesa de teatru Cartoteca; se tipărise în româneşte în 20 de mii de exemplare. Atunci, de altfel, şi Ştefan Augustin Doinaş susţinea că poemele sale ar fi „un post limbaj, marcând o experienţă culturală consumată: e un lirism scris după şi împotriva unei întregi poezii limbute, realizat printr-un efort de epurare a expresiei, de refuz al retoricii – adevărată asceză a limbii. Selecţia extrem de zgârcită a cuvintelor pune în valoare expresivitatea lor”, iar Adrian Popescu, poetul de la Steaua, încă de la apariţia primului volum, în 1974, releva că „poemele sale «naturiste» sunt nişte reacţii destul de complicate meditative, nu simple acuarele emotive sau ierbare de impresii în aer liber”. De aceea am tot aşteptat, în ciuda faptului că şi din poezia Wislawei Szymborska tradusesem, în 1978, placheta Bucuria scrierii, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, că lui Rózewicz i se va decerna, speram, Premiul Nobel pentru Literatură, doar de la el aflasem că a figurat printre cei desemnaţi să fie aleşi, dar îi lipsise numai un vot. Afirmaţiile de mai sus sunt de găsit în prefaţa la volumul apărut în colecţia BPT amintită.
M-a întristat trecerea Poetului Rózewicz în veşnicie. Curios, cam în acelaşi zile cu trecerea Confratelui său Wojtyla printre sfinţi. Aceasta se poate întâmpla numai într-o ţară în care a tronat şi tronează. Aflasem cu ceva ani în urmă că personal autorul Neliniştii trecea prin alte mari încercări, datorate morţii fiilor săi. Nu i-am mai scris. N-am apucat să mai folosesc acordul pe care mi-l dăduse prin anii 2000 pentru a scoate un nou volum din poemele sale, când efortul de a scoate o carte deseori îţi depăşeşte posibilităţile. Pentru totdeauna El îmi va rămâne în minte ca fiind cel mai mare poet polonez contemporan pe care l-am cunoscut şi pe care l-am întâlnit, ocupând primul loc dintr-o pleiadă strălucită de scriitori. Celor duşi dintre noi, să le fie ţărâna uşoară, cum spune românul. Rózewicz îmi va rămâne la inimă drept cel care mi-a sensibilizat – aş spune – mi-a modelat tinereţea, cel despre care asistenul meu, Andrzej Lam, redactor-şef la publicaţia Wspólczesnosc scria: „Lumea lui Rózewicz ne aminteşte de urmele ferigii în cărbune, de insecta din bulgărele de chihlimbar, de figurile din Pompei încremenite în gesturi obişnuite ori dramatice, surprinse într-o materie vulcanică. Este o lume care ar exista parcă, dar care poartă în organismul ei o programatică moarte care îi defineşte adevărata natură”.
Dintotdeauna moartea programatică produce dezastre implacabile în poezie. S-a mai petrecut unul în aceste zile.

Amor 1944

Despuiaţi dezarmaţi
buze pe buze
cu ochii larg
deschişi

ascultând

am plutit
prin marea
de lacrimi şi sânge


Suprauman

Ceea ce făureşti
e scos din întuneric
De ce nu doreşti
Să te scalzi în lumină

Războiul deschide în mine
pleoapa
milioanelor de feţe căzute

Ce aşezi acolo
ce ridici
de sânge mânjit

Aşez cuvintele
vremurile le înalţ
Ce mult mai durează
munca ta
neînsorită

E suprauman
să respingi
o lacrimă


Tata

Prin inimă-mi trece
Tatăl gârbovit

Care în viaţa lui n-a economisit
n-a adunat
bob cu bob
casă nu şi-a cumpărat
nici ceas de aur
avere nu şi-a agonisit

A trăit ca o pasăre
cântând
trăind de pe-o zi pe alta
spuneţi-mi însă
cum ar putea trăi atâţea ani
un funcţionar mărunt...

Trece prin inima mea
Tata
cu-o pălărie veche pe cap
fredonând
o melodie veselă
E tare încrezător
că se va înălţa la cer


A reuşit iarăşi

Janek are un an
merge în patru labe
dar într-o bună zi
îl văd ridicat
în două picioare.
„Ei - mă gândesc cu uşurare -
reuşita iarăşi minunea
veche de când lumea”.