Existenţa scriitorului este o lectură continuă, prin care scriitorul se citeşte pe sine şi citeşte lumea, într-o „translatare” fără limite.
Expresia magistrală a acestei lecturi o cîştigă eul scriitorului în jurnal. Situat la frontiera literaturii, după unele aprecieri, jurnalul de scriitor se aşază de fapt la graniţa transparentă a „translatărilor” ce leagă vieţile noastre. Cititm jurnalele de scriitor ca pe nişte romane „spontane”. „Obiectivitatea” lor e dată de o detaşare specifică obţinută prin instalarea profundă a „spunerii” în realitatea eului, o realitate inaccesibilă în mod obişnuit celorlalţi şi devenită, în faptul scrisului, fascinantă. Firul aglutinărilor de „date” dintr-un jurnal urmează un traseu iniţiatic şi revelator, livrat în cele din urmă descifrărilor.


Sub semnul introspecţiei

Între jurnalele de scriitor venite în ultimii ani spre noi, cel al lui Radu Petrescu îşi cîştigă un statut aparte. Avem în vedere Prezent şi în acelaşi timp străin. Jurnal 1977-1982, apărut la Editura Paralela 45 în 2011, sub îngrijirea doamnei Adela Petrescu, jurnal înscris de altfel – la final – în fluxul general al ediţiei integrale – Radu Petrescu, Jurnal, Ed. Paralela 45, 2014, ediţie îngrijită de asemenea de doamna Adela Petrescu şi prefaţată de Ion Bogdan Lefter. Scrisul referenţial, descrierea amănunţită a celui mai neînsemnat gest, reflexivitatea discretă, analitică ies din formule şi plasează deodată jurnalul într-o „scriere cu sens”. Discursul se organizează după reguli tacite, evoluînd spre genul romanesc. Dacă Livius Ciocârlie observa, în 1983, „fervoarea exclusivă existenţei scriitorului ca scriitor”, am putea observa, la nivelul „romanesc” al jurnalului, expresia fervorii existenţei scriitorului ca fiinţă înscrisă într-un destin inconfundabil, poate implacabil. Dacă, aşa cum Ion Bogdan Lefter observa, justificat, că scriitorul urmărea, la un moment dat, „construirea, din materia primă a jurnalului, a unui roman al scrierii unui roman”, jurnalul în sine se constituie într-un roman al scrierii fiinţei. Evoluţia nu este guvernată de un proiect elaborat deliberat şi nu este deloc o ţintă în sine, estetică. Ea ţine de firescul naraţiunii auctoriale. Se constituie însă într-un „roman” – gen cuprinzător şi incitant – scriere a desprinderii de lume şi, în cele din urmă, a desprinderii de sine. Situaţie paradoxală, dramatică şi captivantă: în timp ce fiinţa se în-scrie în litera discursului auctorial, ea pierde tot mai mult autoritatea vieţuirii efective.
„Romanul” începe oarecum balzacian, cu o „introducere” relaxată, unde – luni, 17 ianuarie 1977 – într-o frază lungă, se face o oglindă a majorităţii preocupărilor/îmtîmplărilor, legate de viaţa diurnă, de familie, dar şi a celor legate de scris-citit, sancţionate toate de o punere sub semnul întrebării: „Acum stau şi mă întreb ce am făcut în aceste prime şaptesprezece zile ale anului.” E, de fapt, o punere sub semnul introspecţiei, gest agreat atît de scrisul denotativ, cît şi de cel conotativ. Apoi, după această „punere în temă”, notaţia prinde la un moment dat chipul reportajului. Este urmărită amănunţit călătoria cu trenul de la Bucureşti la Pietroşiţa. Scriitorul surprinde peisajul, înaintarea trenului („Trenul urcă sensibil.”), chipuri feminine foarte pregnant observate şi consemnează apariţia unor idei... Într-un periplu cu prozatorul M. H. S. întîlneşte „În şosea, un om (care, n.n.) tîrăşte de frînghie cîinele negru otrăvit ieri de stăpîna sa, apoi apare ea însăşi în vîrful colinei şi ne însoţeşte, pînă la Telefoane, unde ne despărţim. Convorbire vivace, de genul cinic.” Este interesant de reţinut această intruziune a dramei şi atitudinii cinice în peisajul încărcat de conotaţii relaxante. Spre seară, plimbarea se derulează „în plin tărîm magic”, dar scriitorul, fascinat, recunoaşte: „Urcăm, eu destul de dificil, treptele de piatră...” Se anunţă greul?
Realitatea propune cele mai disparate elemente pentru a crea un univers, unul foarte concret, care, prin descriere şi magie, îşi modifică dimensiunile, se pregăteşte pentru altceva. Acum „treptele de piatră sînt îmbrăţişate de pereţii unui tunel vegetal, şi descopăr (s. n.), sprijinindu- mă, sus, de poarta de fier, că palatul este tot o casă ţărănească, aceasta fără etaj, dar înaltă ca şi cînd ar avea două şi cu prispă deschisă. De la poartă pînă la ea, spaţiu magistral.” Însă, chiar în acest moment, vine teama, exprimată prin compararea scrisului cu realitatea: „Mă tem că reportajul meu nu spune nimic.” Este îndoiala prozatorului, a scriitorului care, pentru redarea deplină a Realităţii, are nevoie de ceva mai mult decît scrisul denotativ, are nevoie de conotaţie, poate de ficţiune, de altceva decît discursul referenţial. Continuă însă discursul iniţiat, pentru că acest tip de scriere îl ajută să-şi aproximeze mai aproape de veridicitate stările, scriitorul putînd să se constituie astfel într-un inconfundabil Personaj, a cărui prezenţă devine exemplară într-o etapă neaşteptată a vieţii. De altfel, redactînd Pentru buna întrebuinţare a timpului, Radu Petrescu va mărturisi în jurnal interesul pentru „Prezenţa autorului, ca personaj invizibil, în propriul său text, text lucrat în vederea acestei prezenţe.” (s. a.)


Proiecţia temerilor

Existenţa este însă ameninţată. Iniţial, de lucruri banale. „De zece zile, în casă, cu o întindere de muşchi la piciorul stîng.” notează prin 6 noiembrie 1978. Cîteva luni mai tîrziu, declinînd o întîlnire, se explică printr-o întrebare retorică: „Cum, cînd eu din pat pînă la telefon sunt gata să cad de trei ori?” Dar ameninţarea vine şi din trecut: „Acum aproximativ o săptămână (...) dureri.”
Apar temerile şi gesturile de precauţie: „Până la 5 şi jumătate somnolez, răsfoiesc, fumez, încercând să nu mă gândesc la ce e mai rău, apoi mă duc însoţit de Adela, care nu a vrut să mă lase singur, la Spitalul de pneumoftioziologie...” Medicul stabileşte un diagnostic. „Pare, spunându-mi asta, foarte agitat, speriat, dacă nu cumva a fost o proiecţie a propriei mele sperieturi. Operaţie?”
Îngrijorarea şi teama, proiecţia temerilor, relaţionarea stării proprii cu starea medicului, toate declanşează încercarea de citire a gesturilor celuilalt, supoziţia – atroce – că o asemenea lectură ar putea fi greşită. El, autorul, obişnuit cu „legarea” prin litere a lucrurilor şi a situaţiilor, printr-o lectură proprie, nu mai are toată încrederea în forţa propriei înţelegeri. Ziua se închide încet. Se strînge oare cercul speranţelor? „Mă conduce (medicul, n. n.) până aproape de poartă, îmi spune, apropo de bolnavii lui, canceroşi, că oamenii mai puţin cultivaţi se tem mai puţin de moarte şi că, în definitiv, ce înseamnă viaţa, ce valoare are. Ne despărţim la ora 8, se întunecase.”
Doamna Adela îl aşteaptă în curtea spitalului. „Nu ştiu ce să-i spun.” mărturiseşte scriitorul. Despre boală află unul şi altul, din telefon în telefon. Începe să constate că nu-şi mai aparţine. „Tot timpul meu (e, n.n.) dat altora.” mărturiseşte spre mijlocul lunii mai. Desprinderea de propria muncă îl oboseşte iar societatea, chiar cea literară, cu pretenţiile şi solicitările ei de tot felul, superflue în cele din urmă, devine din ce în ce mai agresivă. Scriitorul pierde ritmul consemnării tuturor evenimentelor.
Starea aceasta incomodă, inconvenientele generate de boală îi afectează nu doar relaţiile cu viaţa, cu un ambient mai restrîns sau mai larg, ci şi relaţia cu propriul scris, cu textul în care înţelege să se integreze continuu. Observă: „Jurnalul meu a devenit, de mult, ilizibil, o simplă agendă care nu are măcar calitatea de a fi simplă. Nemaiavând, de mult, dispoziţie pentru observarea detaliului, fie cât de mărunt, mă ţin de coada evenimentului, notat şi acela cu mari lacune din aceeaşi lipsă de timp şi dispoziţie care îmi paralizează memoria ca şi sentimentul absolutei necesităţi.” Notarea detaliului exprimă legătura directă cu concreteţea vieţii. Excelenţa scrisului însă intră în criză. Boala îi afectează relaţia cu textul. Cu textul, cum s-ar zice, idealizat. Conştientizînd, aproape un an mai tîrziu, pe la 1 aprilie 1990, că e nevoia ca romanele lui să beneficieze de „o altfel de lectură”, îşi pune problema apariţiei urîtului în lume cu concursul frumosului. „Cel care descopere Frumuseţea este condamnat să aducă urîtul în lume, fiind el însuşi, cel dintîi, urîţit, şi urîţindu-i prin aceasta, pe cei din jurul său”. Se produce acum o schimbare care vizează raportul cu textul şi asumarea „integralităţii” existenţei. Existenţa pătrunde în text cu toate atributele ei. Textul – cel atotcuprinzător – este obligat să-şi asume întregul univers. El, textul orgolios, salvatorul existenţei, salvatorul lumii prin estetică, se încarcă şi el de o vină: vina urîtului, a bolii, a morţii chiar... Scriitorul îl sancţionează cu o privire ironică: „Mulţi cronicari au remarcat în textele mele o inflexiune ironică. Ea există, însă e o ironie adresată nu lumii, ci textului, cel ieşit din împrejurarea că prin el urâtul intră în lume.” Îl ironizează, dar îl lasă să funcţioneze pe mai departe, inflexibil, acaparator, expresiv...


Dacă nu poţi stăpîni scrisul, nu mai poţi stăpîni lumea

Radu Petrescu este conştient că scriitorul trebuie să se scrie pe sine şi că acesta poate rămîne „invulnerabil” prin scrisul probat de „o pagină consistentă”. Dar suferinţa destructurează ritualul scrisului, tulbură mîna care scrie, trezeşte sentimentul nimicniciei. Din miezul acestui sentiment, prozatorul notează descumpănit (9 februarie 1980): „Nici notaţia de agendă nu e pentru oricine.” Şi, mai jos: „Scrisul nu e pentru oricine. Acum nu mai sunt doar ce am simţit toată viaţa că nu sunt, un scriitor; acum sunt analfabet. // Retras, gonit, căzut între aburi ca de spital... (...). Nicio curiozitate pentru ce e dincolo de pielea mea şi dincolo de zidurile locuinţei mele, ca şi când s-ar fi terminat totul, ca şi când n-ar fi fost nimic. Nici viaţa, nu numai scrisul, nu e pentru oricine. Aş putea să desenez, dar nici asta.” Toate funcţiile scriitorului se restrîng în una singură, în lectura pielii, a pergamentului aflat între „eu” şi „ceilalţi”, între sine şi lume. Dar şi această lectură devine neputincioasă. Cînd nu mai ştii ce se întîmplă cu trupul tău înseamnă că nu mai ştii să citeşti, nici să te citeşti, nu mai ştii să citeşti nimic, nu mai ai un reper sigur în lectura lumii. E o infirmitate supremă, greu de îndurat.
Nestăpînind scrisul, nu mai poţi stăpîni lumea. Miercuri, 28 mai 1980, Radu Petrescu îi mărturiseşte lui Mircea Horia (S.) „imposibilitatea de a ţine la zi aceste note”. Şi, mai mult, apare teama de a nu mai putea organiza universul scrisului, observînd că haosul stîrnit într-un asemenea univers nu va mai putea fi ordonat. O mică, într-un fel, doar banală greşeală strecurată într-un articol despre Arghezi îi dă frisoane: „În micul meu text despre Arghezi, din acelaşi număr 21 al Orizontului, „Jcoane” pe „lemn” în loc de „Icoane de lemn”. Nenorocire! (...) Îngrozitor cu notele astea e că va trebui să le refac, nu suport haosul lor, şi nu voi avea timp.” Să ne imaginăm ce înseamnă această mică greşeală (de redactare) la un om care îşi citeşte cu maximă atenţie cele mai neînsemnate semne ale trupului, ale bolii!... Dacă un asemenea „haos” rămîne neordonat, expresia lui va fi dată de un text „greşit”, în care lumea va fi cuprinsă în consecinţă greşit. Scriitorul-(demiurg) alunecă astfel într-o situaţie culpabilă.
Prezenţa scriitorului în viaţa/lumea literară este şi ea greşit interpretată. Prietenii îi aduc reproşuri privind atitudinile lui în diverse situaţii. Nu înţelege comportamentul unor oameni şi mai ales „grosolănia de nevindecat a percepţiilor” lor. Problemele acestea nu ţin doar de simpla politeţe sau chiar de etică. Percepţiile, grosolane sau nu, riscă să-i falsifice identitatea. Cu ocazia vernisării unei expoziţii, consideră că vorbeşte, ca de fiecare dată, cel puţin nimerit. Dar mărturiseşte: „Şi totuşi, ca totdeauna după ce vorbesc, impresia apăsătoare. Cui am vorbit? Drept ce m-au luat?” Ce declanşează oare asemenea îndoieli: sensibilitatea accentuată ultragiată, prezenţa unui auditoriu fals interesat, schimbarea statutului personal prin prezenţa bolii, care afectează mîna care scrie?


„Timpul incult şi grosolan“

Într-o seară, după o relaxantă plimbare în Cişmigiu acompaniat de doamna Adela (care „e forte gentilă”, îl înţelege, îl crede şi îl apără), într-un peisaj cu arbori şi păsări cîntînd (şi „cu două bărci sub umbrele albe vărgate cu roşu şi cu albastru alunecând laborios pe uleiul verde al apei”), Radu Petrescu se gîndeşte la rostul scrisului. Gîndul se insinuează în discuţia cu un prieten scriitor interesat de rostul scrisului acestuia: „Rezultatul (unei discuţii amicale, n.n.) a fost că i-am dat o mare dorinţă de a-i repeta ce cred despre ceea ce scrie el, dacă ce scrie el are vreun rost etc., ca şi cînd ce iam spus despre Ce se vede ar fi fost o ameninţare a rostului scrisului său.” Scriitorul este impresionat că Mihai Dinu Gheorghiu descopere sensul unor simboluri, pe care nici scriitorul nu-l putea desluşi, criticul văzînd în femeile cernite şi în cimitirul Bellu, din romanul Ce se vede, „negrul cernelii tipografice”. Ce învăluie sau ce dezvăluie acest voal negru?
În ceea ce ţine de domeniul spiritual, strict literar, îşi pune problema oportunităţii publicării unor creaţii: „Mă întreb dacă ideea de a publica Ocheanul întors şi, acum, Părul Berenicei, nu este foarte imprudentă – şi sunt sigur că da.” Sub voalul exigenţei, specifice scriitorului, se ascunde, poate, refluxul scrisului: „Am şters cinci rânduri scrise aseară. Am scris, îl loc, patru.” Starea de retragere/regres progresează, culminînd cu o „Lipsă de interes pentru scrisul meu.”
Dacă timpul scrisului însingurat poate fi cît de cît stăpînit, veacul în care trăieşte este ostil scrisului. Scriitorul îşi dă seama că trăieşte într-o societate ingrată, deloc propice asimilării propunerilor literare. „Am fost – mărturiseşte scriitorul – destinat unui timp incult şi grosolan, mistificator. În locul bucuriei pentru fapta rară a spiritului, grohăeli agresive, tropot de copite, duhoare.” Contingentul, acela în care îţi cauţi receptorii, mistifică opera. Nu doar trupul se află într-o condiţie ingrată, obligat de boală să-şi modifice comportamentul, ci şi opera. Contextul grobian al receptării se deschide eronat spre un viitor incert: „Voi fi, peste o sută de ani, altfel? (se întreabă scriitorul, n. n.). Mă va putea cineva scoate de sub picioarele turmei, vocea mea va putea fi auzită într-o sală cu acustică normală, corectă, nedeformatoare?” Trupul tras de boală spre anormalitate se asociază cu imaginea ingrată, deformată a operei în posteritate.


Străinătate, absenţă, dezlipirea de lume

În 23 noiembrie (1080), o scrisoare primită de la Norman Manea îl face să se gândească la „Străinătate, absenţă. Dezlipit de lume.”, după ce îşi manifestă teama că nu va mai primi o Istorie a lui G. Călinescu plătită unui oarecare Marinescu şi care urma să fie adusă din Italia. Teama că nu va primi la timp cartea deschide reflecţia spre înstrăinarea şi dezlipirea de lume, care se pot întîmple prin scris. Este una dintre cele mai dureroase constatări. Cititnd în Scînteia un articol de Florin Mugur cu titlul Omul de rînd, eroul de prim-plan al prozei noastre, unde este aşezat alături de D. R. Popescu, Nicolae Ciobanu şi Sorin Titel, prozatorul este de acord cu trimiterile făcute de comentator la momentele şi schiţele, ca şi la nuvela Dăuă loturi de I. L. Caragiale, dar observă că „Editorul meu a reţinut deci, de la mine, importanţa specială a nuvelei, nu şi interpretarea mea: dimpotrivă, o subliniază cu energie pe cealaltă.”
Constată deci, cu durere, că scrisul lui e înţeles greşit. Dar şi că biografia (expresie, în cazul unui scriitor, a scrisului) ar putea să-i fie falsificată iar gîndirea lui (literară) să devină superfluă. După o discuţie la telefon cu Mircea Horia Simionescu, scriitorul notează: „Începe să fie de temut! (situaţia, n. n.) Eu neavând legături extraconjugale mi s-ar aranja de prieteni o biografie ...! (s. n.) – în timp ce sunt ocupat să mă gândesc la Homer şi cred că toată lumea nu are altceva de făcut decât să aştepte rezultatul gândirii mele. (s. n.) Ce aiureală! Pericolul e că aş putea fi dezgustat de a mă mai gândi la Homer: poate că asta se şi doreşte.”
Corolar al încercărilor de falsificare a biografiei de către ceilalţi ar fi dezgustul faţă de cărţi, faţă de scris. Nu doar neputinţa de a scrie. Şi, imediat mai jos: „Note la Ce se vede, în Dialog nr. 77- 78, de Liviu Antonesei. Eu, sceptic! Haida-de! Mor de frică numai la un singur gând, să nu fiu victima unei false morţi şi să fiu înmormântat de viu...” Teamă întărită două pagini mai departe: „Lucrul cel mai îngrozitor care i se poate întâmpla cuiva: să se trezească, viu, în sicriu, sub pământ.” Observaţia este cît se poate de... terestră. În aparenţă.
Ce poate fi mai terifiant decît să fii îngropat de viu, într-un sicriu din care nu mai poţi ieşi? În planul fizic. Dar în cel meta-fizic? Cum ar fi să fii îngropat de viu în sicriul propriei literaturi, a propriului scris, sicriu dat de o biografie falsificată, de teme interpretate greşit, într-o identitate rău tălmăcită?
Prezenţa „intermediarilor” dintre scriitor şi administraţie, în fond a tălmăcitorilor falşi, aduce dileme în plus. „Aseară, între şapte şi unu noaptea – consemnează scriitorul pe la începutul anului 1981 –, a fost la mine Gh. Iova împreună cu o sticlă de vin din via tatălui său şi cu mari întrebări despre cum poate elimina scriitorul intermediarii dintre el şi administraţie. Explică foarte bine toate astea (scriitorul ca producător al textului pe care îl utilizează puterea), însă, fireşte, răspunsul nu există.” Nu există răspuns, pur şi simplu, aşa cum nu există răspuns pentru boală sau moarte.


Imposibila renunţare

Ca într-un gest de rememorare a existenţei scriitoriceşti, în care viaţa şi scrisul sînt strîns legate, ca într-un refren sau o reiniţializare a acestei existenţe, Radu Petrescu, spre finalul însemnărilor din jurnal, reconştientizează condiţia scriitorului, procesul prin care viaţa este transferată continuu şi irevocabil în scris. În încercarea de a face ceva „cu ochii în ochii lui Dumnezeu”, caută „de la început unghiul şi tonul care să-mi permită să scriu, acolo, despre ce fac eu – pentru că e imposibil să ocolesc asta.” Într-o dimineaţă de duminică, trezit devreme, trecut printr-un mic ritual al pregătirii pentru scris, se aşterne peste hîrtie, dar „imediat după scrierea frazei, mă înmoi, mă desfac, cad interminabil.” Se întîmplă că, aşa cum nota cu cîteva zile înainte (6 ian. 1981), „Ploaia se transformă repede în ninsoare.” Disoluţia interminabilă (a fiinţei încrezătoare?) nu mai poate fi învinsă. Încearcă să iasă din casă să plătească telefonul, dar, constată, „în bulevard trebuie să mă întorc acasă din cauza marilor dureri de piept şi a răului moral. Mă răneşte nu doar vederea oamenilor, ci şi a arborilor, a gardurilor.” Miraculosul ia locul abstragerii. La început de martie, cînd natura îşi iniţiază renaşterea, se anunţă somnul cel lung. Doarme pînă la prînz, aşa cum n-a mai făcut-o: „Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva.” Masa din hol îl întîmpină zilnic acoperită de munţi de hârtii... Revizuieşte textele definitive şi se gândeşte la materialul rămas neordonat, după care se întreabă: „Ce mă fac dacă nu voi avea timp din cauza bolii mele de inimă şi a lipsei de linişte acustică? Să-l distrug (v. manuscrisul unui roman, n. n.), în ziua când voi avea dovada de netăgăduit că nu voi mai putea lucra?” Dar ce să distrugă, cînd cărţile sînt viaţa lui, cînd viaţa lui este transferată în fiecare pagină de carte, pe etape? Pluteşte într-o mare de cerneală – a scrisului („Cerneală albastră, mare albastră.”) – peste care reperul sau idealul său, pavăza sa, semnul luminii supreme, soarele, apare palid, „ca un scut de aur, scufundat.” Idealul său literar, motorul aspiraţiilor sale intră în declin. Apare îndoiala, nu legată de chestionarea continuă a existenţei, atribut al oricărui scriitor, ci aceea care vizează propriul act, propria justificare a prezenţei sale în lume. Se întreabă retoric: „Dar dacă e o nebunie, obligaţia de a scrie...”? Numai că retorica aceasta nu mai rămîne în suspensie. Înaintarea vieţii, descinderea acesteia spre straturile precare ale existenţei zădărnicesc retorica. Constată lucid: „Înaintez atât de încet încât poate ca ar trebui să abandonez.” Pierde legătura cu cărţile, cu toate cărţile: „Cărţi de care am nevoie şi nu le mai găsesc...” Negăsind cărţile de care are nevoie, începe să nu se mai (re)găsească pe sine, nu-şi mai găseşte locul în lumea scrisului, singura lume în care a înţeles să-şi caute soarta. La o şedinţă de alegeri a secţiei de proză a Asociaţiei, votează doar ca urmare a unei „rugăminţi”, punînd parcă o pecete pe toate renunţările sale.
Renunţarea forţată la scris este tragică. Cerneala, asociată cu sîngele scriitorului, cea care asigură existenţa materială a frazelor, îşi pierde consistenţa: „Tocul rezervor şi cerneala apătoasă mă indispun şi ele, îmi iau sânge...”


Cititorul incompetent

Acum, la final, încărcat de mîhniri, ajunge la o schimbare de viziune, la mutarea interesului de pe sine pe o alteritate (salvatoare?), cea oferită de cititor, de cititorul „inocent”, care are legătură directă cu viaţa, capabil să re-transfere viaţa, din cărţi spre existenţa necondiţionată. Conchide: „În fiecare cititor, şi mai cu seamă în cel de bună calitate, trăieşti un tip incompetent în ale literaturii, competenţa lui e viaţa, la care raportează ce citeşte. De incompetenţa aceasta scriitorul are nevoie absolută, aproape tot ce construieşte, construieşte în funcţie de ea.”


Scrisul gratuit

Observaţia de mai sus poate fi o consolare. Ea defineşte închiderea (totuşi?) fericită a unui ciclu de existenţă, de creaţie în cele din urmă... Într-un început de septembrie, scriitorul încearcă să fie mai harnic, dar are sentimentul că „nu fac ce am de făcut”. Se împarte, frămîntat, între dorinţa de a scrie şi refuzul de a scrie. Mîna care scrie „s-a lenevit”. Scrisoarea destinată unei tinere necunoscute devine de o gratuitate ridicolă, „un ridicul sfîşietor de trist, sinistru”. Ca şi ridicolul sinistru al unui text despre romanul secolului XX, scris pentru o întîlnire la Belgrad, unde n-a mai ajuns. E scrisul forţat, gratuit, precum viaţa gratuită, pe care nu le acceptă deopotrivă. Acestea înseamnă înstrăinare. Aşa cum devin relaţiile cu ceilalţi. Într-un gest sentimental, însoţit de Doamna Adela, înainte să plece – aceasta – la Cîmpulung, pune „cîteva flori pe mormîntul mamei”. Face aceasta după ce, într-o zi, rămas singur, se întreba: „De cît timp nu m-am dus la cimitir, la mormîntul mamei mele? De cît timp mă urmăreşte întrebarea aceasta? Ca într-o dedublare, sunt ades acolo, în faţa crucii.” E încă un semn al apropierii finitudinii? Semnul unor lovituri definitive e prezent. Într- un articol din Familia, scris de o debutantă, descopere o alăturare a lui G. Călinescu de Urmuz, fără să fie citat Radu Petrescu, primul care a făcut asocierea... Şi, mai mult - „Mizerie a mizeriilor.” - descopere fraze copiate de confraţi din cărţile lui, fără trimitere la autor... Un semn al destrămării propriei literaturi, fără putinţa de a reacţiona, de a mai lupta, de a se apăra. Desprinderea de lume este irevocabilă.


Viu, în sicriul propriei opere

Inspirat de Pascal, scriitorul mărturisea, în 24 ian. 1947, în prima însemnare a Jurnalului, o profesiune de credinţă: „Arta este chipul de a te realiza (de a te face real).” Existenţa scriitorului „se face” reală într-o scriere cu funcţii multiple. De la o situaţie din ’47, cînd scriitorul avea „pentru întîia dată senzaţia corpului meu în mijlocul lucrurilor”, existenţa lui (scriptică) evoluează, în perioada ’77-’82, la situarea fiinţei în mijlocul lumii.
Scriitorul reinventează viaţa, propria viaţă, prin fireasca, atenta şi detaliata „copiere” a acesteia, a „transcrierii” ei pe hîrtie. Este ficţionalizarea supremă. Ce-l determină însă să urmărească fascinat frîngerea zborului? Temerile lui Radu Petrescu se adună în chintesenţa unei fraze, pe care am mai invocat-o: „Lucrul cel mai îngrozitor care i se poate întîmpla cuiva: să se trezească, viu, în sicriu, sub pămînt”. Dar pentru un scriitor? Să se trezească, viu, în sicriul propriei opere. Neînţeles de cei pentru care a scris, ignorat de confraţi, uitat de oamenii care încetează să mai citească, nu doar să-l mai citească, pastişat, plagiat, furat... Drumul a fost, totuşi, deschis, adică descris. Drumul vieţii şi al operei. Oricînd un cititor „incompetent în ale literaturii” se poate angaja pe acest drum, cu beneficii neaşteptate pentru el şi pentru opera scriitorului.