La sfârşitul anului trecut, Maria Sicoie
a devenit laureata Premiilor Uniunii
Artiştilor Plastici din România. „Premiul
pentru tineret”, care i s-a decernat,
face din ea unul dintre artiştii cei
mai promiţători ai momentului.
Doctorandă a Universităţii Babeş-
Bolyai din Cluj-Napoca, Maria Sicoie
se înscrie într-o generaţie de artişti
în plină şi energică afirmare. Fragilă,
longilină, delicată, e greu să ţi-o
închipui cu ciocanul şi dalta, cu
foarfeca de metal şi aparatul de lipit
în mână. Maria Sicoie a evoluat
dinspre sculptura mică spre unităţi
artistice ample, de un dinamism
turbionar, provocatoare şi voluptuoase.
În mod remarcabil, ele reuşesc să-şi
păstreze, simultan, graţia şi austeritatea,
indiferent de dimensiuni şi teme.
Sondarea realităţii înseamnă pentru
tânăra artistă un prilej de confruntare,
de dialog şi, finalmente, de
căutare/găsire a identităţii.
Maria, care este povestea
descoperirii artelor vizuale? Când şi
cum s-a produs? De ce sculptura?
Desenam de mică lucruri năstruşnice.
Niciodată nu desenam simplu: case,
flori, copaci, copii, aşa cum desenează
toţi copiii. Prin desenele din copilărie,
majoritatea în creion, spuneam poveşti
sau imaginam o lume – a mea. Sculptura
am descoperit-o abia la liceu. Am urmat
Liceul de Arte Plastice „Romul Ladea”
din Cluj-Napoca, iar profesorul meu
de sculptură, d-nul Gheorghe Olaru,
care mi-a fost şi diriginte, m-a îndrumat
spre sculptură. Asta, oarecum întâmplător!
În clasa a zecea am participat la Festivalul
Naţional de Sculptură Mică „Romul
Ladea”, unde am obţinut premiul I. Şi
de acolo a început interesul şi mai apoi
pasiunea pentru sculptură.
Ce înseamnă pentru tine volumul?
Cum l-ai defini şi cum ai descrie
legătura acestuia cu spaţiul? De ce
ai ales volumul ca mediu primordial
în exprimarea ta plastică?
Pentru mine volumul e un mod
de a investiga mediul, o metodă
introspectivă de a analiza realul. În
spaţiu, toate punctele, toate planurile
creează volum. Punctele şi planurile
există doar teoretic. Volumul e viaţa.
Cum se desfăşoară pentru tine
procesul de elaborare a unei lucrări/
serii de lucrări? Care e procesul de
selecţie a materialelor de
transpunere?
Nu e întotdeauna la fel. Uneori,
am mai întâi ideea, iar apoi mă gândesc
din ce material ar fi potrivit să o execut.
Alteori îmi place să experimentez
materiale noi, unele neconvenţionale,
şi să văd ce iese. Ideile vin şi din oniric.
Obişnuiesc să notez poveştile din vis
(am şi un jurnal de vise) şi apoi să
le transpun în imagini, să metamorfozez
visul într-o realitate artistică.
Care e factorul-cheie ce declanşează
interesul tău pentru transpunerea
ideii într-un anumit material?
Cred că spontaneitatea. Îmi place
să creez aşa cum simt în acel moment.
Uneori, a elabora o idee e contraproductiv,
chiar distructiv. De aceea, mizez
pe instinctul de moment atunci când
aleg un anume material.
Care sunt seriile de lucrări pe care le
consideri cele mai reprezentative şi
unde au fost expuse?
Toate lucrările mă reprezintă, dar
poate Pădurea nebună este proiectul
care mă defineşte cel mai mult. E o
compoziţie cu ritmuri liniştite,
primordiale. La prima vedere, pare
un spaţiu la care are acces oricine.
Şi totuşi, el rămâne tainic. Îmi seamănă,
această pădure.
Ce înseamnă pentru tine Premiul
UAP pentru Tineret, pe care l-ai
câştigat în compania unor artişti
consacraţi?
Cred că oamenii din jurul meu,
mentorii mei artistici au contribuit
foarte mult la acest succes. E un
premiu care mă onorează. Încrederea
pe care mi-au acordat-o m-a ajutat
să urc treptat. Am câştigat şi alte
premii, dar am încercat să nu mă
plafonez, să nu cad pradă superficialităţii,
autosuficienţei, încântării de sine.
Acestea sunt lucruri periculoase. Un
premiu foarte drag mie este Premiul
Grigore Bradea de la Bistriţa, premiu
în urma căruia am expus la Galeria
Arcade 24 proiectul Pădurea nebună.
Iar acum acest Premiu naţional UAP
pe anul 2015. Înseamnă foarte mult
să ştiu că sunt apreciată. Dar premiul
mă obligă la mult mai mult.
Ce ai acum în lucru?
Lucrez la un proiect sculptural
mai amplu, pe care nu vreau să-l
dezvălui în totalitate. Am să-ţi spun
doar că e continuarea unei idei pusă
în practică pentru expoziţia de la
Atelier 4, Presence in absence.
Este vorba despre o combinaţie inedită
de artă convenţională şi tehnologie
nouă. Arta trebuie să rezoneze în
spiritul epocii supertehnologizate.
Ai putea face o scurtă comparaţie
între sculptură şi celelalte medii
vizuale cu care ai lucrat pe parcursul
studiilor tale?
Sculptura reprezintă, din punctul
meu de vedere, desăvârşirea în
artele vizuale. Este arta cea mai complexă,
mai cuprinzătoare. E o sinteză. Nu ştiu
dacă se cuvine să facem o comparaţie,
pentru că fiecare domeniu are specificul
său, ireductibil. Nu mă pot exprima
decât din punctul de vedere ale subiectivităţii
mele. E singura certitudine: sculptura
este pentru mine mediul vizual în care
mă pot manifesta în deplină libertate.
Cum te raportezi în faţa clişeului
legat adeseori de artele vizuale, cel
al „nebuniei creaţiei”? Ce înseamnă
„nebunia” în munca, viziunea şi
realizările unui artist contemporan?
Nebunia înseamnă libertate de
creaţie. Înseamnă spontaneitate.
Înseamnă îndrăzneala de a încerca
ceva nou. Să faci ceva nebunesc în
artele vizuale înseamnă să rişti. Doar
că e nevoie de mare atenţie, pentru
că, se ştie, între sublim şi ridicol
nu e decât un pas.
Cum priveşti comparativ
materialele clasice de transpunere şi
cele neconvenţionale? Fă o
comparaţie „Bronz versus Readymade”
în strânsă conexiune cu
lucrările tale.
În arta contemporană nu te mai
poţi limita la piatră, lemn şi metal.
E nevoie de mult mai mult decât atât.
Imaginaţia în combinarea materialelor
e oligatorie. Am lucrări turnate în
bronz (Pădurea nebună la Galeria
Arcade 24), dar am şi proiecte (Nephila
atrata la Galeria Visual Kontakt şi
Opiliones la Galeria Bazis) în care
am folosit bicicleta (un obiect foarte
drag mie!) pentru a crea din ea
păianjeni, fiinţe marine. Nu cred că
e nevoie să le comparăm, ci să le
folosim după împrejurări, într-o
necesară complementaritate.
Ţi s-a întâmplat să descoperi
anumite atitudini misogine în
percepţia sculpturii?
Eu nu sunt o adeptă a feminismului.
N-am simţit niciodată că ar exista
diferenţe între arta feminină şi cea
masculină. Poate că există anumite
specificităţi în modalitatea de transpunere
a ideilor, a viziunilor. Cred că este
doar o reminiscenţă istorică, ce nu
se mai regăseşte în zilele noastre
decât accidental. Sigur, lumea se
miră când le spun că fac sculptură,
că o fată cu o constituţie relativ delicată
poate mânui aparate şi unelte specifice
sculpturii. Dar puterea fizică nu e
totul. Adevărata putere, cea creatoare,
vine din interiorul tău. Femeile, fiind
mai sensibile, au, poate, o forţă
interioară suplimentară.
Care sunt artiştii tăi preferaţi şi cum
ţi-au influenţat aceştia viziunea?
Sunt mulţi, dar îţi mărturisesc
admiraţia faţă de sculptoriţe. Motivul
e cel deja invocat: le admir forţa
interioară şi capacitatea de a transpune
în obiecte artistice viziunea. Retrospectiva
sculptoriţei Niki de Saint Phalle, de
la Guggenheim Bilbao, din anul 2015,
m-a fascinat. Mi-ar fi plăcut s-o
întâlnesc, are o forţă extraordinară.
Germaine Richier şi Kiki Smith
sunt alte sculptoriţe ale căror lucrări
mă inspiră. Ce mă fascinează la ele
e felul în care îmbină figurativul cu
animalul. E o idee care m-a ghidat
în proiectul Pădurea nebună, unde
am combinat umanul cu animalul,
dar şi cu vegetalul. A fost ceva instinctiv,
nu am pornit de la o teorie anume.
Dacă mă gândesc la sculptori, momentan
îmi vine în minte Hans Josephsohn.
Am vizitat Bienala de la Veneţia în
anul 2013 şi am fost impresionată
de capetele umane supradimensionate
create de el. Din sculptura românească
contemporană, apreciez foarte mult
arta lui Aurel Vlad. Abia aştept să
parcurg catalogul Uprooted /Dezrădăcinat
– Aurel Vlad, Cătălin Bădărău feat.
Napoleon Tiron.
Recent l-am descoperit pe Johan
Van Mullem, un mare artis belgian.
Mă atrag portrele lui, lejeritatea liniilor
care redau figuri supradimensionate.
Cred că mă regăsesc oarecum în arta
lui, pentru că eu lucrez acum cu benzi
de tablă de cupru, care în final par
a fi nişte linii desenate.
Ce te motivează, ca artist? Ce anume
te stimulează în munca ta?
Nu sunt ipocrită: vreau să stârnesc
interesul celor care privesc lucrările
mele! Mă motivează, aşadar,
recunoaşterea faptului că ceea ce fac
este cu adevarăt artă. Cred în
profesionism, în opiniile criticilor
avizaţi, în percepţiile publicului cultivat.
Încerc să pun un anumit sens în
lucrările mele şi sunt fericită atunci
când el este decodat. Mă simt, de
asemenea, fericită de fiecare dată
când primesc premii – ele sunt dovezi
că mesajele mele au ajuns la destinatarii
pe care-i visez.
Dacă ai schimba un lucru în evoluţia
ta ca artist, care ar fi acela?
Cred că aş acorda mai mult timp
studiului picturii.
În sinteză, cum ţi-ai descrie propria
creaţie?
Transpunerea într-un material
obiectiv a unor percepţii personale.
A consemnat
Ada Munteanu
