Pe desenul uriaş al vieţii, apar, uneori, reliefuri impresionante. Din detaliile delicate, miniaturale, se poate distinge şi citi, uneori, dacă ai noroc, o poveste fundamentală. Despre viaţă, despre tine însuţi, despre felul în care poţi să fii revelat prin proiectarea în ceilalţi. În lumina sau întunericul, în tainele sau certitudinile pe care le poţi descoperi despre sine în gesturile celor care înseamnă ceva major. Zic că am avut noroc cu carul aici! Au fost şi sînt în jurul meu oameni prin care am reuşit să înţeleg, profund, ce e cu mine pe acest pămînt. Ce este voluptatea bucuriei, precum şi scufundările în abisuri de tot felul. Am reuşit să pricep aventura lui Dante şi călătoria lui fabuloasă, să desluşesc că, într-adevăr, cum spune el, dragostea mişcă soarele şi celelalte stele. Că harul este de sus de tot şi dacă îl ai, hrăneşte-l cum se cuvine, dacă nu... În fine, unul dintre aceşti însoţitori, despre care este vorba mai sus, este Victor Rebengiuc. Imaginile cu el sînt extrem de diferite. Pe de o parte, fiindcă el apare mereu altfel pe scenă, mereu găsesc o nunţă care mă surprinde, un tîlc şi o poveste în desfăşurarea lui. Chiar şi atunci cînd nu i-a ieşit pe de-a întregul. Pe de altă parte, fiindcă raportarea mea a presupus timp şi propria-mi experienţă, cu alte cuvinte, o schimbare continuă şi îmbogăţită de perspective. Ochii mei au învăţat să-l citescă şi sufletul meu să-l iubească cu fiecare personaj, cu fiecare întîmplare care ne-a adus împreună. Şi care, cred, ne-a legat. Privind desenul, aşadar, constat cu melancolie că Victor Rebengiuc este unul dintre personajele care fac parte din destinul meu şi care m-au sedus. Şi în sensul în care spune Liiceanu acest lucru, adică, acela al şansei ca cineva să ne ia de mînă şi "să ne scoată pe drumul mare al vieţii şi să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu." Vitalitatea lui excepţională, francheţea ideilor, a părerilor, felul în care s-a aşezat, cu greutate, cu asumare, faţă de teatru şi faţă de viaţă m-au fascinat, m-au făcut să meditez. Îl privesc, pe scenă sau nu. O forţă inepuizabilă. Totală. Absolută. Nici urmă de trişare, de eschivare. Şi în gesturile mari, ample, şi în cele mici, insesizabile, uneori. De cîte ori sînt la Veneţia, la Roma, la Craiova, la teatru, la film, pe străzi înguste sau, dimpotrivă, foarte largi, de cîte ori văd pe geam, în vreo cîrciumă, nuntaşi zglobii, de cîte ori ascult marea în septembrie şi urechea mea îi prinde vuietul, de atîtea ori şi de încă multe altele mă gîndesc la Victor Rebengiuc. La bucuria neostenită cu care îşi face meseria. La bucuria neostenită cu care trăieşte. La normalitatea pe care o respiră şi o degajă fără întrerupere. La onestitate. O noţiune din ce în ce mai vagă, mai perturbată de vremuri şi de oamenii care stau sub ele.

Am cumpărat un cd cu el citind Tolstoi. "Moartea lui Ivan Ilici". Produs de Humanitas. Ascult. Cînd vreau şi de cîte ori vreau. Relaţia acestui actor cu cuvîntul mă răscoleşte. Mă cobor, abisal, în mine însămi... Rebengiuc - o imensă mirare inocentă, un semn de întrebare primar şi definitiv în Botom-Fundulea şi hohotul meu de rîs enorm cît capul lui de măgar purtat cu "graţie" pe scena de la Grădina Icoanei. Capul lui culcat pe un ţambal, dansînd animalic cu un lăutar în cîrcă, acel Tănase Scatiu stăpînind parcă viaţa şi moartea. Fără cuvinte. Visceral. Privirea din semi-profil, întoarsă, cvasi-nesigură a unui bărbat frumos şi tînăr...Tipătescu. Grandios, diabolic, umoral, ludic-demonic, acaparator, dictator în Goring din "Mephisto". Pelasgos şi povestea "Danaidelor" - Craiova, Hotelul Militar şi serile în care citeam din Patapievici, moartea lui Coposu şi noaptea în care l-am aşteptat să ajungă de la Bucureşti cu bine, Canal Grande, Avignon-ul cu Tudor, albastrul de Fayum, Purcărete. Apoi, Praga, teatrul lui Mozart şi "...de Sade", voluptatea şi senzualitatea unei lumi care se descompunea ca straturile de pe pereţii pictaţi, viola da gamba, ziua Marianei şi, iar, Purcărete. Nu l-am văzut în Bubnov şi în Caliban, şi nici în ce a făcut cu dragul meu Radu Penciulescu, în "Doi pe-un balansoar". Dar l-am văzut în "De ce trag clopotele, Mitică?", o mărturie gigantică a lui Pintilie despre amestecul bizar între fantastic şi realitatea concretă, grea, înfiptă în pămînt, în noroi, frămîntată de umori şi isterii. În Serebreakov, viclean, întors spre sine, derutat de demascările şi revolta lui Vanea, şi chioşcul magic din acel spectacol aşezat pe un tărîm al lui Cehov care se desprinde de ţărmuri şi se învîrteşte la infinit vorbind despre oameni şi despre teatru, deci, despre oameni. Deruta lui Fetisov- Colonelul Pasăre, "nebunii" şi NATO, stolurile de păsări pe care le urmăreau, imaginar, dincolo de scenă şi căutarea lor disperată, prin sală, pe care fiul meu s-a simţit dator să o execute în semn de admiraţie faţă de Colonel. Doamne, cum stăpîneşte cuvîntul şi sensurile lui, şi ritmul, şi tăcerile. Ivan Ilici înţelege că moare... viaţa, filosofia şi abisul. Înţelepciunea. Şi vocea lui Victor Rebengiuc care mă tulbură. Şi marinarul lui Baltazar Baltazarovici Jevakin! M-am dus de vreo şase ori ca să văd scena intrării lui în "Căsătoria". Acolo e nemărginitul duioşiei viguroase a veşnicului pretendent codoşit de-a pururi. Fără succes. Eu m-am îndrăgostit de el cum n-a reuşit nici una dintrele cele şaptesprezece - sau cîte or mai fi fost - femei visate cu pirostriile pe cap. Cînd iese din scenă, plec cu el fără nici o secundă de ezitare.

Nu ezit niciodată să-mi mărturisesc afecţiunea, admiraţia şi respectul pe care i le port. Infinit şi pînă la capăt. Pentru că este EL fără nici un farafastîc. Pentru că joacă întruna şi minunat şi voluptos. Pentru că e curios de toate ale lumii, pentru că neliniştea lui e a creaţiei înseşi. Pentru că tinereţea lui este vie, palpabilă, nărăvaşă. Pentru că ştie ce este prietenia şi fidelitatea. Pentru că povestea lui este şi a lui Ciulei, a lui Pintilie, a lui Clody, a lui Vlad Mugur, a lui Penciulescu, Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Alexa Visarion, Dan Piţa, Yuri Kordonski. Pentru că m-a învăţat, cîndva, ce este un copil în viaţa unui om. Pentru că nu a abandonat căutarea de sine. Pentru că s-a găsit şi este inepuizabil. Ca şi cuvîntul.