La Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia s-a deschis o amplă expoziţie care pune alături trei artişti din tot atîtea generaţii, aparent fără nici o legătură între ei, dar care, la o analiză mai atentă, se dovedesc a fi ipostaze diferite şi foarte bine individualizate ale aceluiaşi mod de a privi lumea. Graficianul Ioan Cuciurcă, pictorul Florin Mitroi şi pictorul/sculptorul Ion Lucian Murnu sunt actorii acestei surprinzătoare provocări muzeografice.
I. Între adversitate şi armonie
Ioan Cuciurcă este un artist misterios şi paradoxal. Mai întîi, paradoxul constă în faptul că el este mai bine cunoscut în Europa decît în ţară. În al doilea rînd, chiar dacă activitatea sa este una prodigioasă, şi ea acoperă o arie artistică şi mediatică enormă, de la grafica propriu-zisă, de şevalet, la grafica de carte, la cea publicitară, şi pînă la experienţele tehnice şi expresive cele mai diverse, percepţia artistului în spaţiul public este una discretă şi eterică pînă la imponderabil. Într-un anume fel, prezenţa lui nemijlocită se dematerializează şi se resoarbe în turbionul propriei sale creaţii.
În al treilea rînd şi, de fapt, aici stă întreaga explicaţie a acestui prelung paradox, structura sa însăşi se sprijină pe o realitate polară. Inteligent şi reflexiv ca orice grafician care nu-şi contrazice definiţia, cu o puternică vocaţie de geometru şi cu o aspiraţie continuă spre limbajul concis şi spre mesajul clar, el este permanent sedus de senzualitatea formei, de promisiunea unei carnalităţi abia stăpînite prin inflexibilitatea codului cultural. Porneşte eliptic şi abstract ca un extrem-oriental şi, după cîţiva paşi, asemenea unui explorator mereu disponibil, se trezeşte în luxuria unor imagini dense şi pline de circuvoluţiuni ca o infinită masă cerebrală. Sigur pe sine, atît în discursul suav şi transparent al vîrfului de creion, cît şi în retorica amplă şi impersonală a printului electronic, Ioan Cuciurcă acoperă, în esenţă, întregul spaţiu al creativităţii înseşi. El imaginează o lume bogată şi clară în acelaşi timp, ordonată după principii stricte şi liberă prin propriile sale mecanisme de funcţionare.
Suveran fără a cădea în vanitatea demiurgiei, sceptic fără a eşua în sonorităţi dezaticulate, prezenţă viguroasă printr-un discurs bine articulat, care îl degrevează de orice tentaţie de a-şi clama agresiv identitatea, complex fără ostentaţie şi subtil fără demonstraţii plicticoase, Cuciurcă îşi configurează personalitatea ireductibilă printr-o egală distribuire în direcţii opuse şi, aparent, ireconciliabile. Adică exact în acelea care se completează reciproc şi ţin lumea în echilibru şi în armonie.
II. Suspendarea lumii în efigie
Deşi interesat de tot ceea ce ochiul poate să absoarbă, de la accentul de culoare întîmplător la forma spontană, de la construcţiile simbolice de o mare complexitate şi pînă la amplele simfonii cromatice pe care istoria artei le oferă cu generozitate, Florin Mitroi şi-a restrîns interesul, în propria-i creaţie, la cîteva teme mari şi la cîţiva moduli uşor de recunoscut şi de identificat. In pofida discreţiei sale absolute şi a spaimei profunde în faţa gesturilor risipitoare şi a redundanţelor de tot felul, el a fost, în esenţă, un experimentator, un cercetător aplicat şi cu tentaţia anonimatului, al tuturor componentelor pe care le implică actul de creaţie. Fixat, aparent, în bidimensionalitatea fizică şi în coordonatele clasicizate ale spaţiului picturii, în realitate Mitroi s-a adîncit în cea mai severă investigaţie a generozităţii şi a limitelor limbajului, precum şi în aceea a capacităţii omeneşti de a cunoaşte atît lumea exterioară, cît şi propria sa vocaţie de a colora afectiv şi de a personaliza această lume. În acelaşi timp, pictura constituia pentru el şi o formă de sancţiune morală, o modalitate sigură de a identifica acele calităţi ale obiectelor şi ale lucrurilor care oferă un răspuns pregnant, axiomatic, la problemele existenţei şi care substituie, în acelaşi timp, ca într-un ceremonial magic, acţinunea brută şi reacţia vulgară. În esenţă, întreaga pictură a lui Florin Mitroi este o încercare de stopare a lumii, de suspendare a acesteia în efigie, şi nicidecum un comentariu narcisiac pe marginea expresivităţii ei tranzitorii. Ca dinamică sufletească şi ca stilistică generală, Florin Mitroi este un nonfigurativ, un spirit platonician sau oriental, iar raporturile sale cu nivelul senzorial şi vizibil al realului se stabilesc în termeni absoluţi şi lipsiţi de orice echivoc. Atunci cînd pictorul experimentează forme pure, cînd cercetează disponibilităţile ascunse ale substanţei şi ale limbajului, dispare cu totul orice referent narativ, iar forma care se naşte din această relaţie a artistului cu propriile sale instrumente este realitatea însăşi, anistorică, fără trecut şi fără viitor, un fel de icoană fără transcendenţă, adică una în transparenţa căreia nu intră şi nu se întrezăreşte nici o altă realitate descriptibilă. Aici, Florin Mitroi manipulează doar esenţe şi sugerează existenţe fondatoare: cer/pămînt, întuneric/lumină, opacitate/transparenţă, jos/sus, gravitaţie/imponderabilitate, materie/spirit. Tonurile terne, terurile, nuanţele magmatice şi feminine, se întîlnesc şi se interpătrund deseori cu aurul incendiar şi dizolvant, cu strălucirea lui impersonală şi majestuoasă. Nici atunci cînd pictorul trece către lumea obiectelor, cînd interesul său merge către structurile constituite, către arhitectura intimă a formelor sau numai către semnificaţia morală a acestora, perspectiva nu se modifică esenţial. Obiectul, sursa, reperul, sau oricum am vrea să-i mai spunem, părăseşte orice context, îşi pierde orice memorie, îşi aboleşte orice funcţiune episodică, se desubstanţializează pînă la limita arhetipului şi devine, prin solitudine şi prin monumentalitate, o axă a lumii, o realitate unică şi desăvîrşită.
III. Clasicitatea suferinţei
Sever pînă la austeritate, economisindu-şi bacovian gesturile şi mijloacele expresive, Ion Lucian Murnu reprezintă punctul de convergenţă al unei triple sugestii: mesajul umanist al spiritului grec, ideea creştină a asumării suferinţei ca treaptă spre desăvîrşirea spirituală şi opoziţia tacită, împinsă pînă la nesupunere, în faţa unei istorii agresive şi redundante. Acest tip de angajare determină şi o anumită stilistică lăuntrică, dar şi un mod explicit de abordare formală, iar viziunea bizantină pare a fi sursa cea mai apropiată şi modelul care se impune aproape de la sine. Pictura lui Murnu este purificată de orice exterioritate, fiind înţeleasă nu ca o demonstraţie, ci ca un enunţ eliptic şi esenţializat, iar întregul instrumentar al formei se reduce la elementele pure ale geometriei, adică la linie şi la unghi. Din multiplele posibilităţi de combinare a acestora se nasc imaginile surprinzătoare şi emblematice ale unui discurs care nu-şi propune doar investigaţii formale şi simple codificări ale limbajului, ci şi însuşirea unui viguros imperativ moral, acela care derivă din identificarea existenţei înseşi ca ţintă a unei continue adversităţi. Personajele picturii lui Ion Lucian Murnu, siluete figurate schematic şi deposedate de orice trăsătură individualizatoare, trăiesc drama intervalului, a interregnului, fiind suspendate între două stări de agregare a realului, între pămînt şi cer, fără să aparţină fundamental nici uneia, nici celeilalte. Voluptăţile materiei, ale materiei în sine, dar şi ale materiei cromatice, îi lipsesc pictorului cu desăvîrşire, dinamica sensibilităţii lui fiind mai degrabă din specia sacerdoţiului decît din aceea a trăirii nemijlocite. Cele două sau trei tonuri care se regăsesc în mai toate pînzele sale nu circumscriu spaţii ale experienţei exterioare, ci răspunsuri şi soluţii interioare la un grav impas metafizic. Dacă în subtextul acestor lucrări nu s-ar simţi limpede încordarea morală şi o stare specială de religiozitate, pictura lui Ion Lucian Murnu ar putea fi asociată şi unui foarte interesant experiment suprarealist de filiaţie bizantină.
Sculptura reia, în orizontul său specific de manifestare, întreaga problematică umană şi artistică deja enunţată în lucrările de pictură. Aceeaşi viziune formală de sugestie bizantină se manifestă şi aici, inhibînd ferm orice tentaţie a retoricii şi a volumetriei anatomice. Dar memoria codurilor bizantine nu se manifestă prin transferuri şi prin mimetism în relaţie cu pictura murală, prin statica formei şi prin transpuneri de drapaje (aşa cum încercaseră, la vremea lor, Mestrovici şi Paciurea), ci prin intuirea structurilor intime ale formei în gîndirea plastică de sorginte orientală. Murnu deposedează volumul de orice încărcătură parazitară, de tot ceea ce ar putea compromite stricta necesitate a mesajului, şi reţine doar ideea generatoare şi cîmpul său expresiv. Ca şi în pictură, aceleaşi angulozităţi şi definiţii sumare conferă personajelor fizionomii ascetice, transformîndu-le în concepte şi în stări etico-afective, dincolo de orice particularizare psihologică. Modelajul larg şi subtil, cu imperceptibile vibraţii ale suprafeţelor, preia lumina exterioară şi o prelucrează instantaneu pînă la a-i sugera natura lăuntrică. Încărcătura spirituală a acestei sculpturi, lipsa oricărei ostentaţii şi riguroasa prezenţă a ideii, îl situează pe Ion Lucian Murnu alături de reformatorii sculpturii româneşti - Paciurea, Anghel, Brâncuşi -, adică alături de aceia care au intuit faptul că resemnificarea sculpturii este posibilă doar prin recursul la sensurile adînci ale unei civilizaţii în care semnul şi aluzia comunică mai mult decît discursul amplu, sufocat de amănunte şi pîndit la tot pasul de riscul tautologiei.
Artist complex, surprinzător prin coerenţa viziunii sale globale şi prin rigoarea comunicării ei prin datele particulare ale operei, meditativ şi, în acelaşi timp, angajat într-o luptă disperată pentru conservarea demnităţii umane atît de grav ultragiate, Ion Lucian Murnu este şi un atent şi rafinat analist al creaţiei artistice, în general, şi al creaţiei proprii, în special. El scrutează, în bogate însemnări de jurnal care se întind pe durata a cîtorva decenii, orizontul uman şi istoric al unui timp încărcat de ostilităţi şi de evenimente dramatice, pe care el l-a străbătut cu discreţie şi cu o neînduplecată rectitudine morală.
