Există oameni care au sila
în genă. Dar nu orice fel
de silă, ci o silă generală.
De orice. În descendenţa
lor, le-a fost silă de orice.
De grota în care s-au născut,
deşi poate nu conştientizau. Dar
lor le-a fost silă şi de lumina
soarelui, pe care o primeau în
ochi cu blîndeţea acestuia.
Dar ei o considerau că era agresivă,
ostilă, îi deranja. Şi le era silă.
Apoi le-a fost silă de şeful de
trib. L-au linşat sau l-au abandonat
pentru un alt şef de trib, unde
li se părea că este mai multă
îngăduinţă sau chiar severitate
de care, pasămite, aveau nevoie.
Nevoie de care imediat le-a fost
silă. De cel aproape le-a fost silă.
De vecin, de vecinul vecinului.
De tot ce avea acesta. Apoi le-a
fost silă de rege, de viaţa fericită
a acestuia, pe care au invidiat-o.
L-au trădat pentru alt rege. Apoi
şi de acel rege ales, pe care l-au
umplut de ditirambi şi osanale,
le-a fost silă şi au optat pentru
un alt rege, pentru un alt popor,
de care, negreşit, le va fi silă.
Că regii au început să se înmulţească
şi ei. De cesar, de împărat, de
liota lor, de tot. Le-a fost silă de
cneaz, de voievod, de domnitor
şi, mai ales, de toată curtea
boierească, de bunăstarea lor,
de avuţiile lor. Le-a fost silă şi
de ce li s-a oferit, deşi au rîvnit
la toate cele ce aceştia aveau.
Le-a fost silă de guvernatori, de
guverne, de regii venetici, de
grofi şi de bancheri, de moşieri
şi de arendaşi, de agă şi de biciul
acestuia. Le-a fost silă, deşi i-au
adulat şi lăudat, i-au servit cu
pasiune şi frică, de bolşevici şi
de comunişti, de camarila şi
de nomenclatura acestora. Le-a
fost silă de dictator, deşi i-au
cîntat osanale şi i-au adus omagii
peste omagii. Le este silă de
libertatea cîştigată cu sînge. De
democraţie, fie originală sau cea
consacrată în ţările cu adevărat
libere, de capitalismul vechi şi
nou. De casa în care stau, de
patul în care dorm, de perna pe
care îşi odihnesc capul, de strada
pe care merg, de oraşul în care
locuiesc, de ţara în care trăiesc.
De tot, dar absolut de tot le este
silă. Şi atunci, din această silă,
caută mereu altceva, de care,
evident, nu peste mult timp,
le va fi silă. Dar de sila lor nu
le este silă niciodată, şi-o cultivă,
o transmit urmaşilor, să nu li se
piardă stirpea! Acolo unde ajung,
scuipă înspre direcţia de unde
au plecat. Dar nu scuipă aşa, cu
ruşine, în batistă, cu gura între
palme, ci cu silă, cu vehemenţă,
furibund, să ştie că lor le este
silă şi au plecat de acolo, de unde
au muşcat din fericirea celuilat,
din sărăcia locului, din aerul
statornic al acelui loc. Le este
silă de pîinea acelui loc, că e mai
bună în altă parte. Le este mai
ales silă de prieteni. Îi părăsesc
subit, pentru că văd ei că în altă
parte avantajele au altă miză,
deschid altă cale, altă perspectivă.
Ei sunt mereu disperaţi şi, vorba
lui Dostoievschi, despre care
poate au auzit, dar l-au citit cu
silă evident şi n-au consemnat
în conştiinţa lor că noua perspectivă
ce se iveşte din vechea disperare
poate deschide o nouă cale, spre
fericire, nu spre silă. Dar ei tot
din silă, nu din deschiderea care
deschide, ci din închiderea care
închide, caută acea nouă
perspectivă, cale de care, în
curînd, le va fi silă. Pentru că
sila le este în genă. Şi ea este
acolo, pentru că ei nu au ştiut
niciodată, de la ruda lor din grotă,
care poate avea dreptul să-i
fie silă, dar nu conştientiza, ci a
ieşit de acolo pentru a vedea
soarele, de care, din păcate, i-a
fost silă, că aşa i-a dictat gena,
pînă la el sau ea, deci, ei, cei
plini de silă, n-au ştiut niciodată
să facă ceva care să le mulţumească
sufletul, inima. Ei au fost chiar
nemulţumiţi şi cînd au fost
mulţumiţi. Au fost supăraţi şi
cînd fericirea le-a dat tîrcoale.
Ei n-au fost niciodată fericiţi, de
fapt, pentru că n-au ştiut să facă
din clipa următoare fericire, ci
silă, doar silă. Ce trişti, ce izolaţi,
ce marginalizaţi pot fi astfel
de oameni! Chiar dacă uneori
ajung lideri. Şi ştiu să-şi atragă
de partea lor pe cei nemulţumiţi,
nemulţumiţi în general şi mai
ales nemulţumiţi de orice. Ei
devin proptele ale acelora. Sila
lor devine liant, speranţă pentru
ziua de mîine, în care, desigur,
tot cu silă o vor primi, pentru că
locul va fi ocupat de altcineva,
nu de ei, care au trăit cu speranţa
că sila lor în sfîrşit va fi apreciată
nu eradicată. Lor le va fi silă
mereu. Pînă cînd şi în mormînt
le va fi silă, pentru că Dumnezeu
îi priveşte cu milă şi iertare,
iar ei nu înţeleg ce fel de valori
sunt astea, pentru că de ele
le-a fost mereu silă.