Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de publicistică:
Despre relativitatea distanţei geografice de Gabriel Coşoveanu

Bine ar fi ca relatarea unei vaste experienţe externe să vină de la un om educat la şcoală clasică, adică de unul predispus să vadă, dincolo de eventualul exotism, umanităţile canonice. Nu ar fi rău deloc, iarăşi, ca „jurnalul” întâlnirilor cu Celălalt să-l aibă ca autor pe un literat consacrat, respectiv pe un dedulcit la fraza memorabilă, şi adâncă, dar şi prizabilă. Dacă mai punem la socoteală şi dezideratul ca protagonistul oglinzii plimbate de-a lungul drumului să fie şi profesor, dublat de un diplomat, atunci vorbim de situaţia lui Mihai Zamfir şi a dialogului său cu Brazilia, „grădină universală”, ţară barocă şi contradictorie, o altă planetă, de fapt. Sigur că îngemănarea, idealizantă, a celor trei perspective ale privirii exprimă o părere personală, şi că toate trei se subîntind acuităţii şi onestităţii observaţiei, dar nu e mai puţin adevărat, după cum constatăm din istoria literară, că „reportajele” aprofundate, timp de mai mulţi ani, într-o ţară cu o capitală aflată la circa 13.000 de km distanţă de Bucureşti, depind de anvergura mărturisitorului.
De aceea, primul lucru ce s-ar cuveni remarcat îmi pare precizarea filtrului acelei priviri de „descoperitor” neobosit, curios ca orice dascăl adevărat: nu constituirea de baze de date contează primordial, ci gândirea unei modalităţi integratoare de a transmite o revelaţie, echivalabilă cu o formă de dragoste. Sunt invocaţi, în context, atât Claude Lévi-Strauss, cât şi Mircea Eliade, asociaţi, aici, pentru mefienţa lor în legătură cu amploarea inventarelor realizabile de către etnolog sau antropolog „pe teren”. Mai ales că primul menţionat a şi petrecut, cercetând, un număr de ani chiar la acele tropice. Mihai Zamfir e informat, deci ferm: „Cum autorul şal Antropologiei structurale – n. n.ţ însuşi mărturisise, el îi «detesta pe exploratori şi călătoriile lor», aşa că a călătorit în întreaga lume cu moderaţie, dar de preferinţă fără să se mişte din cabinetul său de lucru”. Aproape imediat, ideea e ranforsată cu un exemplu naţional: aşa-zisa reabilitare a „gândirii sălbatice” fusese „deja întreprinsă, cam cu două decenii înainte, de către Mircea Eliade, alt filozof care detesta călătoriile şi investigaţiile pe teren, dar care recepta, la masa sa de lucru, semnalele lansate din întregul Univers”. Avertismente clare că nu vom parcurge un ghid turistic, ci texte din speţa reflecţiei, care, nu o dată, fac analogii între ei şi noi, deşi, la prima vedere, nu am avea mai nimic în comun. Depinde, însă, cum aşezi lentilele comparatistului, şi, în acest punct, conjecturile sunt realmente incitante. Câţi s-ar gândi, spre pildă, să apropie, documental, scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung de mesajul, tot succint, despre descoperirea Braziliei, emis de Pero Vaz de Caminha regelui Dom Manuel la 1500? Comentariul este, deopotrivă, instructiv, şi, ca tot volumul, constituit din mini-demonstraţii dedicate unor „motive”, cu puternic vector ecumenizant: „Pentru cel dispus să caute asemănări între două limbi şi două popoare, iată o înrudire fortuită şi spectaculoasă – două culturi având la bază două scrisori ocazionale”. Mesajele mai au în comun inteligibilitatea pentru cititorul de astăzi.
Seria „punţilor” nu se opreşte aici: dinastia imperială braziliană, retezată la 1889, dar evocată, actualmente, cu mult respect, se înrudea cu dinastia regală română; apoi, reşedinţa de vară situată, montan, la nord de Rio de Janeiro, seamănă cu a noastră de la Sinaia; romantismul în cele două ţări a început sub „sceptru” francez, cu Lamartine şi Hugo; mai semnificativ, în ordinea mentalului, e atitudinea surprinzător de consonantă în privinţa destinului. „O tristeţe fără leac – susţine Mihai Zamfir –, deviată uşor spre deprimare, blazare ori revoltă, scaldă textele cele mai reprezentative scrise în Brazilia şi în România”. După cum înregistrăm şi o comună „timiditate” în raport cu viteza societăţii tehnologice, explicabilă prin intrarea cu un anumit delay în modernitate. Amprentele istoriei determină, pare-se etern, o stare de spirit, şi exemplele date sunt, între altele, Erico Verissimo şi Mihail Sadoveanu, căutători de remedii literare, în romanele lor, contra modernităţii. Tropicele rămân surâzătoare, însă, respectând genericul (şi în comunicare subreptice cu autorul Tropicelor triste, de bună seamă), chit că Brazilia se dovedeşte şi un loc al violenţei crescânde pe străzi, ca şi al unei rate alarmante a analfabetismului. Dincolo de asta, rămân de menţionat policromia, naturală şi umană, bizareria, „reparată”, într-o proporţie, de timpul natural opus artificialităţii comuniste iniţiale, a capitalei, neverosimila climă paradiasiacă, adică aceea care nu poate compromite o vacanţă aranjată, poate, cu greu, şi, nu în ultimul rând, frumuseţea trupurilor, succedanee, parcă, ale numărului de aur. Fiecare rând e de citit, pentru entuziasmul său extrem de bine temperat, dar esenţialul l-am găsi, cred, în acest loc socotit terminus al interpretării: „Irealitatea spaţiului lăsat în urmă (o irealitate benefic-onirică) se combină cu irealitatea (malignă) a spaţiului găsit la întoarcere. Ţara ce se depărtează nu e mai puţin fantasmatică decât ţara în care ai ajuns. Omului nu-i rămâne decât teritoriul interior şi obligaţia de a admite că a voiajat în imaginar”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara