Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Despre puritate şi impurităţi de Livius Ciocarlie


"Mallarmé (...) a visat la o poezie care să fie ca dedusă din ansamblul proprietăţilor şi caracterelor limbajului"(I, 684). Aşa e, dar într-un fel foarte selectiv. Este o poezie a limbajului în sensul că încearcă, întoarsă spre sine, să fie numai limbaj, dar unul la fel de ales ca al lui Racine. Din această limbă rarefiată, din toate proprietăţile ei microstructurale, Mallarmé şi-a extras poezia şi a făcut din ea un act pur de limbaj. Abia când n-a mai fost reflexivă, ci referenţială, când s-a deschis spre lume şi a vrut s-o numească, abia atunci afluxul limbii în poezie s-a diversificat.
Poezia lui Mallarmé a fost una de limbaj la modul intensiv. Aceasta presupune un simţ al limbii care poate să lipsească, ori să fie nesigur la alt scriitor. E oarecum deosebirea dintre literatura de dincoace şi de dincolo de munţi, dintre Arghezi şi Blaga. Noi, cei de dincolo, scriem o limbă parcă învăţată. Suntem nesiguri, n-o simţim. Cauza, la origini, o spunea un foileton din Gazeta Transilvaniei încă din 1882: "Cei de dincolo sunt crescuţi româneşte (cel puţin în timpul mai nou), întrebuinţează limba românească în toate afacerile publice şi private şi nu sunt siliţi să o dea în fiecare clipită prin nemţească şi ungurească. Noi cei de dincoace trebuie 'să ne mutăm rostul', vorba răposatului Lapedatu, după cei din Ţara Românească, dacă nu vrem să ne formăm o limbă greoaie şi împestriţată cu feli de feli de expresii străine graiului românesc". Slavici, scriitor mai complex decât toţi contemporanii lui, cu acces la zone ascunse ale motivaţiei relaţiilor dintre oameni, scrie de parcă s-ar traduce prost. După mai bine de un secol, abia de ne-am apropiat de "regăţeni". Sorin Titel, desăvârşit în a face să vorbească lumea ţărănesc-mic-burgheză din trenul de pe linia Lugoj-Făget, scrie şcolăreşte când urcă mai sus. Daniel Vighi şi Viorel Marineasa folosesc cu intenţie o limbă locală şi mă întreb câte din subtilităţile astfel obţinute nu scapă unui cititor bucureştean.
Nu-i mai puţin adevărat că cineva poate deveni scriitor din frustrare. Cioran spune că accentul lui ireductibil, adus de la Dunăre (de la Răşinari, mai exact), l-a stimulat să scrie franţuzeşte cum a scris. Nu i se întâmplă oricui. În ceea ce mă priveşte, cred că literatura nu mi se trage de la bunicul meu, ţăran pasionat de cărţi şi autor al unor scrisori bogate, expresive, ci de la tata, care nu-şi găsea cuvintele. Nici eu nu le găsesc. Nu-mi stau la dispoziţie decât cuvinte şterse şi o sintaxă simplă. Le-am încorporat într-o "operă", adică am dat corp acestui vid. Singura lor apărare e într-o bine cunoscută vorbă: "Le style c'est l'homme".
Scriind despre perioada când îl frecventa pe Mallarmé: "...noi am avut, în vremea aceea, sentimentul că un fel de religie ar fi putut să se nască, a cărei esenţă ar fi fost emoţia poetică" (I, 694). Poezia întoarsă către sine, deci. Cam când o spune Valéry, abatele Brémond îşi dezvoltă ideea despre funcţia religioasă a poeziei pure. Părerile lor gravitează împrejurul aceleiaşi întrebări, dar sunt în fond opuse. Brémond ataşează poezia religiei constituite, Valéry o vede producând, ea, "un fel de" religie. Se referă la anii când tocmai "murise" Dumnezeu. Îl omorâse un filosof al negativităţii exclusive. Acesta încercase să suprime iluziile omului (valorile), păstrând numai viaţa, cu toată agresivitatea ei, adică numai negativul, dar nu se putuse împiedica să creeze la rândul lui o valoare - chiar gândirea sa.
Mallarmé, reperul permanent al lui Valéry, transformase în poezie sentimentul negativului. Pare să existe în infernul vieţii noastre - la unii, numai la unii - un atelier al lui Vulcan în care se trece prin foc un minereu întunecat şi se preface, când se preface, lepădându-şi zgura, în metal preţios.
Ce altceva spune Valéry în fraza: "Sufletul celui Drept este lumina albă în care se compun cele şapte energii ale instinctelor noastre elementare" (II, 691)? Urma acestei prefaceri se pierde, pare-se, pe parcurs: "Îngerul nu diferă de Demon decât printr-o reflecţie care lui încă nu i-a apărut" (II, 696). Paradoxul: acele energii ale instinctelor elementare - gândesc. Iar Îngerul, produsul acelei gândiri - nu! Aş spune: Îngerul este esenţa purificată a reflecţiei diavoleşti. Altfel zis: un reflex al transformării Demonului în contrariul său. Iar misiunea - sceptică, în sine - a criticii de interpretare este aceea ca, scrutându-l pe Înger, să întrevadă bolgiile din care s-a ridicat.
Sceptică? Depinde cum o iei. Ce altă minune mai mare se poate petrece decât aceea prin care omul devine mai mult decât om? Mai mult decât om? Poate că abia atunci devine om. Deşi sentimentul pe care ni-l dă o astfel de minune este: acest lucru (Capela Sixtină, să zicem) nu poate fi!