Vector de direcție în cultura și literatura română, Titu Maiorescu, este o personalitate de prim-rang a societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cunoscut prin activitatea sa plurivalentă, ca avocat și scriitor, critic și îndrumător literar, estetician, eseist, filosof și om politic. Ministru și prim-ministru al României (1912-1914). Cu studii strălucite la Viena, Paris, Berlin, cu licența în litere și filosofie la Sorbona și licența în drept, cu doctoratul la Giessen, tânărul intelectual are o fulminantă evoluție profesională: la 22 de ani este profesor la Universitatea din Iași, la 23 de ani, decan și apoi rector, la 27 de ani este membru fondator al Academiei Române.
Fondator, de asemenea, al renumitei grupări culturale Junimea și al junimismului politic bazat pe controversata teorie a formelor fără fond, teorie care-și întinde tentaculele și tentațiile până în zilele noastre. Este descoperitor și îndrumător al marilor noștri scriitori clasici. Este primul mare critic literar român care a impus noi direcții fundamentale de dezvoltare ale literaturii, dar și ale limbii române.
O contribuție indenabilă are Titu Maiorescu în critica literară, dar și în domeniul limbii literare, al filosofiei, al culturii în general, fiind catalogat ca arhitect al culturii sau așa cum se pronunța Nicolae Manolescu spunând că reprezintă toată cultura.
În domeniul limbii române ca limbă standard, dar în special ca limbă literară, sunt cunoscute principalele lui contribuții: introducerea alfabetului latin prin înlocuirea celui chirilic; înlăturarea etimologismului din ortografia română; trecerea la ortografia fonetică; acceptarea fără exagerare a neologismelor; critica stricătorilor de limbă și corectarea greșelilor curente.
Lucrările în domeniu care incumbă aceste teorii esențiale ale procesului de emancipare și dezvoltare a limbii române literare sunt: Despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Beția de cuvinte (1873), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuți (1902).
Academicianului Titu Maiorescu nu i-a fost ușor să-și impună ideile moderne despre scrierea limbii române. La un an de la înființarea Societății Academice Române ( în 1866), soluțiile prezentate de el au fost diferit interpretate silindu-l să-și dea demisia din Academie, unde revine abia în 1879.
În cele patru părți ale studiului, Despre scrierea limbii române, susține idei de bază precum: înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin impus de originea limbii române; introducerea ortografiei fonetice în detrimentul celei etimologice spunând că aceasta e mult mai greoaie și ar constitui un proces regresiv al dezvoltării limbii române, combătândui pe latiniști și italieniști. Aprobă sau corectează contribuția predecesorilor săi: Heliade, Russo, Iacob Negruzzi, Aron Pumnul, Cipariu ș.a. Conduce dezbaterile contradictorii pe aceste probleme din ședințele Junimii. Critică etimologismul susținut de Cipariu care dorea reîntoarcerea la „sonurile primitive ce corespundeau unui grad de dezvoltare a noțiunilor lui, peste care poporul român a trecut de mult” ignorând „propria viață a limbei și a inteligenței unui popor.”
După ce stabilește principalele reguli de scriere a limbii române, continuă în acest sens cu analiza și combaterea greșelilor de exprimare scrisă sau orală, într-un cuvânt, a patologiei literare. Astfel, Maiorescu critică cu profesionalism superior abaterile de la scrierea corectă a limbii române oferind soluțiile adecvate, prin toate studiile enunțate mai sus.
În Limba română în jurnalele din Austria analizează stilul și limba jurnaliștilor din Transilvania, Bucovina și Banat, observând ironic că „prin formarea noilor expresii și prin construcția lor sintactică, compatrioții noștri de peste Carpați introduc pe toate zilele în limba română o denaturare a spiritului propriu național, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atât mai mult cu cât cei ce au cauzat-o și cei ce o continuă nu par a avea conștiința răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stiliști ai literaturii române”. Condamnă greșelile comise de aceștia prin introducerea „unor construcții false de cuvinte” și a „unui stil greoi și antiromân” și mai întâi de toate „o monstruoasă germanizare de expresii”. Poate fi considerată această aserțiune din urmă, luată grosso modo, una din contradicțiile lui Maiorescu, cel care va milita totuși pentru îmbogățirea limbii române prin neologisme, dar restrictiv, și nu prin exagerare și incorectitudine, bineînțeles. În susținerea observațiilor sale pertinente, inserează o serie de exemple din jurnalele transilvane. Iată câteva citate însoțite de corecturile respective: „Dl. Marin e de pă- rerea aceea că emendementul acesta e numai...” (Albina, 18 aprilie 1868) și îndreptarea lui Maiorescu: „Dl Marin e de părere că acest amendament...” Sau „Succesul acesta nu poate fi dătător de măsură” (Telegraful român din 25 aprilie 1868), unde, observă criticul, că sintagma dătător de măsură este „traducerea literală din nemțescul massgebend și însemnează decisiv, hotărâtor”. În același scop al blamării traducerii literale, este dat și exemplul: „În consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii” (Gazeta Transilvaniei din 24 aprilie 1868). Și stupefacția maioresciană: „În consunetul statutelor? În consunetul trâmbițelor, dar nu al statutelor! Nemțește: im Einklange mit den Statuten, românește: în conformitate cu statutele!”
În Beția de cuvinte, stigmatizează excesul de vorbe goale, lipsa de idei și alte simptome pe care le enumeră: „o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte”; „întrebuințarea cuvintelor seci care produc o confuzie naivă”; „pierderea oricărui șir logic; contrazicerea gândurilor puse laolaltă”; „violența nemotivată a limbajului”. Este vorba în general de tautologie, anacolut, pleonasm, barbarisme. Exemplifică prin greșelile excerptate din paginile Revistei contimporane. Academicianul Gheorghe Sion folosește sintagma pleonastică, junele adolescent, incriminată ironic de Maiorescu astfel: „Poate îi era teamă că vom crede adolescentul bătrân!” Îi impută acestuia și entuziasmarea gratuită în admirația versurilor modeste ale lui Conachi, ca și stilul exacerbat: „Conachi revărsa florile imaginațiunii sale în adorațiunea idolului ce încântase sufletul său“ ori „poetul vărsa tezaurii imaginațiunii sale cu profunziunea unui crater în irupțiune“. Nu sunt cruțați nici alți semnatari din revista citată. Lui Pantazi Ghica îi reproșează violența limbajului în fragmentul: „Mihnea nu săvârșise încă aceste cuvinte, când o mulțime de femei, copii, bătrâni, sângerânzi, palizi, cu hainele rupte, sfășiete, cu părul smuls, cu mâinile rănite, intrară în gloată, în dezordine, înspăimântați, alergând, în sala sfatului domnesc.” Adăugând comentariul de rigoare. Vasile Alexandru- Ureche îi pare oarecum mai fin în exprimare, dar nu-i acceptă mistificarea despre istorie și anume constată că „ideea de a concepe istoria ca o știință a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o «ultimă modernă teorie». Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor, de când istorici există”. De asemenea, îi impută aceluiași faptul că se folosește de „sonul gol al numelor proprii prin care scontează obținerea de efecte”, uzanță întâlnită și azi. Cei interesați găsesc multe exemple de greșeli lingvistice ale celor îmbătați de cuvine, cât și îndreptarea lor. Același interes pentru îndrumarea scrierii sau vorbirii corecte a limbii române îl manifestă criticul și în scrierea satirică, Oratori, retori, limbuți. Despre cei incriminaț i exclamă: „Oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. La retori amendează stilul prefăcut, infatuat și declamativ, iar la oratori, apropierea de guralivi și limbuți: „Pe orator îl stăpânește scopul, pe retor – deșertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă, de aceea retorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una.”
Exemplele semnificative sunt numeroase: „Și astfel, când ceva mai târziu Giorgio Brătianu declamă: «Umbre cad succesivamente în acel abis obscur, vag, insondabil care se numește noian», și când Nicolae Blarambeg strigă: «Voi rămâne chiar și când omul adevărului, al libertății și al justiției», sau când d. Nicolae Ionescu cântă: «Trebuie ca reprezentațiunea națională să purceadă din organismul întreg al țărei și să se formeze acea esență cugetătoare și deliberativă, care în adevăr să se poată numi reprezentațiunea unei țări», publicul lipsit de experiență îi ia drept oratori serioși și crede că vorbele lor sunt semnele unei cugetări și premergătoare unei acțiuni conforme.”
Îi asimilează pe acești vorbitori emfatici cu personajele lui Caragiale, cu Cațavencu, în speță: „Discursul lui Cațavencu la întrunirea electorală din actul al 3-lea seamănă aidoma cu discursurile «celebrităților» din prima epocă a elocvenței noastre politice, de care se vede că publicul acum este saturat și începe să râdă”. Am putea adăuga că avem și noi faliții noștri în ale discursului politic. E un îndreptar sui-generis această satiră maioresciană.
Pe lângă multe critici la adresa oratorilor, retorilor și limbuților vremii, obiectivul Maiorescu are însă și cuvinte de apreciere. Astfel o notă bună acordă tinerilor deputați C.C. Arion, C. Dinescu, Alexandru Djuvara, Tache Ionescu și Alexandru Marghiloman care se feresc de „sonoritatea goală a banalităților, de aparența erudiției cu citatele străine: câteșicinci vorbesc numai când au ceva de spus. Și vorba lor are totdeauna un scop politic precis.” Cine are urechi de auzit, să audă.
Cu Neologismele, Titu Maiorescu dezvoltă o altă direcție de evoluție a limbii române literare. Expune reguli referitoare la „principiile neologismelor”. Prima regulă ar fi opțiunea pentru cuvintele românești în defavoarea celor slavone trebuitoare mai ales în scrierile bisericești. „Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie, vom zice preacurată și nu precistă, bunavestire și nu blagoveștenie.”
Cea de a doua regulă: „Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare și niciodată cercustanță sau circonstanță, binecuvântare și nu benedicțiune etc.” Bineînțeles că și această restricție este impusă de limitele epocii. Îi critică pe franțuziști care se exprimă prin calcuri din limba respectivă. Prin a treia regulă, acceptă neologismele din limbile romanice, din franceză mai ales, în acord cu modernizarea statului român. O altă contradicție lingvistică a lui, cauzată de limitele epocii, este și respingerea neologismelor din limbile germană și maghiară. În al parulea rând de reguli, Maiorescu este totuși în contra îndepărtării tuturor cuvintelor slavone din limbă , dar crede, la nivelul epocii, că nu mai e nevoie de alte împrumuturi din limbile slave. Pentru exemplele argumentative nu este loc în spațiul acordat. În marea lor majoritate opiniile și îndreptările maioresciene în domeniul limbii române literare sunt valabile și astăzi exceptând puținele contradicții, unele relevate anterior, motivate de aceleași limite ale evoluției limbii la acel timp.
