Horia
Bădescu,
Dacă Orfeu,
Editura
Limes,
Cluj-Napoca,
2015,
170 pag.
Echinoxist din prima
promoţie, Horia Bădescu
a îmbinat consecvent
poezia şi reflecţia asupra
poeziei, şi chiar (vezi
Meşterul Manole sau
imanenţa tragicului, din
1986) asupra creaţiei în general.
Materializată în câteva volume
publicate în ţară şi în spaţiul
francofon, reflecţia a dublat
semnificativ lirica propriuzisă,
căreia i-a furnizat o
„armătură” teoretică, susţinând
totodată poziţionarea autorului
în cadrul grupului de la „Echinox”
şi în cel, mai larg, al literaturii
contemporane.
În ambele ipostaze, de poet şi de
teoretician, Horia Bădescu ia poezia
în serios. Asta nu înseamnă că are
morgă sau că îi lipseşte jubilaţia –
măcar antologia Ce toamnă nebun de
frumoasă e la Cluj, din 2011, ar contrazice
această aserţiune –, ci că vede poezia
drept un vehicul care leagă fiinţa de
sacru, materialul de imanenţă şi
accidentalul de universalii. Desigur,
e departe viziunea sa de metafizica
subiectivă macedonskiană: Horia
Bădescu este un modern, pentru care
limbajul e un palimpsest al memoriei
colective. Între „straturile” lui se naşte
şi operează textul, care este instrumentul
prin care fiinţa „pipăie” Nevăzutul.
De-aici şi decurge, de altfel, condiţia
tragică a creatorului, suspendat între
două planuri ale existenţei: cel profan,
de care se desprinde prin însăşi creaţia
sa, şi cel sacru, căruia nu-i aparţine,
totuşi, din cauza esenţei mundane,
„meşteşugăreşti”, a textului.
În noul volum Dacă Orfeu, Horia
Bădescu abordează cu alte instrumente
şi dintr-o altă perspectivă întrebările
asupra esenţei şi existenţei poeziei
în lumea de azi. În prima parte a cărţii,
12 eseuri (la origine, comunicări la
congrese internaţionale de poezie, în
primul rând Bienala de la Liège) scot
reflecţia din câmpul strict estetic şi pun
literatura în relaţie cu lumea în care
trăim. Una în care de-spiritualizarea
şi mercantilizarea ating cote atât de
alarmante, încât poetul ajunge să spună
despre suflet că „pare din ce în ce
mai indezirabil, expulzat din existenţa
noastră, înlocuit cu oarba şi nepotolita
plăcere instinctuală, cu deriziunea şi
indiferenţa faţă de noi înşine, cei
adevăraţi.” În consecinţă, dacă nu
doreşte să dispară odată cu acest „suflet
expulzat”, poezia trebuie să încerce să
acceadă la om nu proiectându-l în utopii
– ideologice sau livreşti –, ci vorbindu-i
„despre ceea ce este cu adevărat şi nu
ştie că este, învăţându-l să-şi recâştige
sufletul, să se recâştige pe sine
însuşi ca să nu piardă universul”. Horia
Bădescu nu suferă de „sinistroză” şi,
chiar dacă percepe exact neajunsurile
lumii contemporane, nu crede că
este totul pierdut, pentru fiinţă şi pentru
poezie.
Convingerea că parcurgem doar
o etapă – nefastă, poate, dar din care
poezia, arta, spiritul vor ieşi învingătoare
– nu-l părăseşte pe autor, după cum
nu-l părăseşte nici conştiinţa faptului
că, deşi ocazionale, într-un anume
sens, aceste texte trebuie să treacă
şi proba timpului. Sunt eseuri bine
alcătuite, care completează Memoria
fiinţei. Poezia şi sacrul (2008), dar
pot funcţiona la fel de bine şi independent
de această carte esenţială pentru
înţelegerea concepţiei despre poezie
a lui Horia Bădescu.
În cea de-a doua parte a volumului,
orizontul se lărgeşte, căci interogaţiile
din eseurile precedente, împreună cu
alte întrebări, nelinişti şi fantasme sunt
transformate în dialoguri cu 11 scriitori.
Trei români (Adrian Popescu, Paul
Aretzu, Valeriu Anania) şi opt străini,
dintre care şapte sunt poeţi de limbă
franceză şi unul de spaniolă. Sunt nume
importante în literatura europeană a
momentului, în pofida marginalizării
poeziei pe piaţa literară: Max Alhau,
Gérard Bayo, Jean Biès, Dominique
Daguet, Fermin Heredero, Werner
Lambersy, Roland Reutenlauer, Jean-
Luc Wauthier. Cei mai mulţi sunt traduşi
în română, dar nu acesta este criteriul
care a guvernat selecţia partenerilor
de dialog. Ci valoarea literară în
sine, la care se adaugă o anumită
convergenţă de preocupări cu privire
la literatură şi la viitorul ei.
Nu sunt deloc nişte dialoguri
convenţionale, pentru că întrebările
pe care le adresează Horia Bădescu
sunt penetrante, sistematice şi
convergente, iar răspunsurile sunt
pe măsură. Par, în orice caz, nişte
convorbiri desfăşurate mai degrabă
în scris decât verbal, de unde şi
impresia de „eseuri în dialog”, mai
atractive – de aici, cred, şi ideea
derulării lor – decât cărţile de teorie.
Sub o aparenţă nespectaculoasă,
o carte remarcabilă, care ne arată că
poezia europeană merge (şi) în alte
direcţii decât discursul „minimalist”,
majoritar, dar nu dominant, din
literatura noastră actuală.
