Scriu cu o anume întârziere despre
poezia lui Ioan Pintea, pe care am
urmărit-o totuşi cu mare interes,
la apariţie, în volumele Frigul şi
frica (1992), Mormântul gol (1999)
şi Casa teslarului (2009), acesta din
urmă sintetizându-le, şi la propriu şi la
figurat, pe cele precedente. Unele texte
sunt reluate, de altfel, de sub un titlu
de carte sub altul, după revizuiri urmărind
concentrarea, dar toate au o frapantă
unitate de stil şi de viziune, vădind şi o
constanţă remarcabilă a nivelului estetic.
Stilistic, discursul său e al unui poet de
factură intelectuală, ce-şi controlează
foarte atent versurile, recurgând la o
construcţie în mozaic: propune cu bună
ştiinţă o notaţie cumva sfărâmată, uneori
fără a evita preţiozitatea, ce atrage concretele
în cercul unei reflecţii tensionate, alăturând
insolit contrarii, în regim oximoronic,
învecinând materii şi abstracţiuni, date
ale trăirii fruste şi referinţe livreşti, şi
ajungând în final la o viziune pe care o
numeşte îndeajuns de curajos Viaţa pe
un miriapod (titlu al unui ciclu din Frigul
şi frica, cu o imagine mai apoi recurentă).
Sugestia primă e destul de limpede, în
sensul diversităţii, pluralismului trăirii,
al unei dinamici care obligă mereu la
schimbări de atitudine şi perspectivă, dar
şi cu ceva oarecum repulsiv faţă de o
realitate ce contrariază adesea, şi nu
pozitiv, spiritul. În esenţă, se mizează
şi se va miza pe asocierea opuselor, cu
propuneri de convieţuiri şi simbioze între
figuri ale impurului, dezvoltate adesea
expresionist, prin dilatări şi deformări de
linii, intensificări coloristice şi rupturi de
echilibru, însă cu amprenta unui subiect
dedat, ca preot oficiant, iluminării şi
curăţiei spirituale. Un subiect pentru care
urâtul şi răul vieţii continuă să existe
sfidător şi agresiv şi solicită, tocmai de
aceea, un soi de exorcizare, în parte
realizată, în parte recunoscută ca eşuată,
însă întotdeauna mobilizată, cu o anume
discreţie, de energia transfiguratoare a
mai binelui şi frumosului moral.
E de spus însă imediat – şi nu este o
observaţie nouă - că Ioan Pintea e departe
de a scrie o poezie strict subordonată
canonului religios, în sensul formal al
„ascultării” cuvioase, ci – dacă e să vorbim
în termeni specifici – aceasta e mai curând
una a „nevoinţei”, a strădaniei smerite
de perfecţionare personală şi a lumii
din jur, cu recunoaşterea implicită, inerentă,
a slăbiciunilor şi căderilor oricărei făpturi.
Fără retorică şi emfază (câteva titluri
de poezii vorbesc despre „înfăşarea
retoricii”), evitând aerul pedagogic de
predică şi deosebindu-se radical, sub
acest aspect, de lirica tematic apropiată
a unui Ioan Alexandru din discursul de
amvon al Imnelor, deşi aluzia la experienţa
benefică a Pustiei nu lipseşte, - într-un
loc apare chiar îndemnul direct „nu luaţi
în deşert deşertul”. Excepţie fac doar
câteva poezii din Mormântul gol, mai
armonizate prozodic, în strofe şi ritmuri
„clasice”, dar care rămân mai la suprafaţă,
lăsând scheletul conceptual insuficient
scufundat în substanţe mai dense. Poemele
sale sunt, fireşte, infuzate de referinţe şi
simboluri biblice (Ioan evanghelistul,
Botezătorul, cel al Apocalipsei, familia
sfântă, samariteanca, pildele sămănătorului,
Lazăr, negustorii din templu, îngerimea
plutind cu aripi protectoare, uneori obosite,
prin şi peste lume) în general atent dozate
şi neconstrângând procustian rostirea,
orientând-o, bunăoară, spre apolog şi
alegoria cristică, şi nici spre acel fel de
„concetti” convenţionalizate la care recurg
frecvent producătorii unui asemenea
discurs pur ilustrativ. Dimpotrivă, poetul
nostru procedează oarecum prin „ocoluri”
doar aproximativ rotunjite într-o imagine
strict articulată, îşi lasă fragmentată
viziunea, lucrează artizanal detaliul
imagistic, aproape de încifrare şi riscând
ici-colo izolarea, dar lasă în genere un
spaţiu rezonabil de mişcare reverberantă
între un vers şi altul şi asigură acea
deplasare „miriapodică” la care făceam
trimitere, care e deopotrivă a „realelor”
înregistrate şi a textului care le pândeşte
apariţia. Căci poetul se şi vede, uneori,
scriind.
În prefaţa la Mormântul gol, Nicolae
Steinhardt a definit bine acest mod de
a scrie, reţinând tocmai că „versurile se
leagănă într-o dulce-acră incongruenţă,
destramă imaginile şi le presară, scurtcircuitate,
printre spre bătăi de ritm şi îmbinări
cromatico-animaliere.” Şi tot aici se
observă „senzaţia fidelă... a indisolubilei
dedublări: cvasiexistenţialistă anxietate
şi perfect clara neagitaţie contemplativă
a izbăvitului”, precum şi faptul că „spectacolul
se cumpăneşte şovăitor – între hidos şi
himeric; tinde chiar spre un expresionism
atroce”. Dar surprinde şi situaţiile în care
„antinomiile şi exclusivităţile prind a
dansa, a se strânge voioase de mână spre
a învârti hora contrastelor, se gudură
iubirea pe lângă ghilotină”... Mai direct
ori în chip metaforic, sunt identificate
astfel câteva dintre reperele acestei lirici
nu puţin dificile la nivelul închegării stărilor
ambigue prin imagini ce se dedau adesea
la salturi peste rupturi tectonice ale
mesajului, traducând inconfortul subiectului
care priveşte, înainte de concilierea
contrariilor, un univers ce pare a primi
cu greu mesajul armoniei, spre care
ţinteşte în ultimă instanţă poemul. Cutare
pildă de ecou biblic vorbeşte despre
sfărâmarea pietrei preschimbate trudnic,
dar şi miraculos în pâine pentru mulţimi,
dar care se reface ca substanţă minerală,
nefiind primită; altădată amestecul
promiscuu, impur, al elementelor decăzute
de pe scara biologică, cu cele floral împlinite
contrariază spiritul: „copţi ciorchinii viţei
de vie / cad în paharele silei”, „ucigaşul
mierlei duce pe umeri păsări migratoare”...
Răsfrângerile asupra limbajului poetic
sunt solidare cu aceste apropieri dificile
de lumea ce pare că preferă să insiste
în confuzie şi inform. „Geometria n-are
închipuire deloc” – ne spune un mic,
exemplar poem edificator – „râsul rotunjeşte
cele patru colţuri ale viziunii / cineva
ocoleşte din obişnuinţă triunghiul / bufniţa
cade mereu lângă via appia! / smochinul
dă roade cu neruşinare / în faţa blestemului
se usucă doar de dragul învăţăturii”. (E
aici şi un exemplu pentru tehnica de
atelier poetic, rafinată, a autorului: recursul
la mai multe soiuri de tropi ce împacă
noţionalul cu plasticitatea obiectuală şi
cu emblemele intelectului, simbolice,
parabola cu expresia comunicată limpede,
incitând la o decriptare stratificată). În
registrul metaforic al degradării expresiei,
„căluşul de câlţi” şi „tusea” din unele
texte se substituie lamurei verbale, iar
în ce-l priveşte eul liric manifestă sugestiv
oscilaţia între carnalul perisabil şi ameninţat
de alterare, expresie totodată a suferinţei
celui care vorbeşte, cu urmări asupra
aproximării unui statut al limbajului plasat
în strâmtul spaţiu intermediar dintre
corporalitatea mutilată şi spirit: „două
hălci de carne între care stă / un text / fac
la un loc un text însângerat / două
texte însângerate între care stă / o
halcă de carne / însângerată o ureche
ascultătoare / este o gură săturată cu câlţi
/ o gură vorbitoare peste o ureche /
care citeşte auzind între / text şi halcă
între / halcă şi text / î n s â n g e r a r e a
/ o, / definiţie duh purtat peste apele
vesele.” Poezia apare asumată pe cont
propriu, ca trăire ce-şi propune să refuze
generalitatea goală, nu reuşeşte întotdeauna,
însă încearcă: „cel muşcat are dreptul să
vorbească despre muşcătură / nu despre
şarpe”. Recurenţa unor imagini precum
cea a pielii de bivol din care se fac tobe,
amintirea taurului din curtea natală,
jupuirile evocate din loc în loc atrag atenţia
asupra acestei simbioze dintre trăirea
cvasiviscerală şi expresia ei decantată
sonor.
Cuvintelor li se atribuie o materialitate
agresivă (ecou de prin Ion Mureşan):
„vine cuvântul şi loveşte peste limbă
/ toate silabele sale invadează gura /
boltind-o de prea mult urlet aşează mai
în sus pe gât / căluşul de câlţi subţiindu-
ţi pielea / precum despărţirea în silabe
se face sinuciderea / precum sinuciderea
se face despărţire /.../ laringele aude
din toate părţile / aurita ureche a gloriei
/ către care naşterea cuvântului acesta
ţipă / scâncind prima iluzie a ascultătorului.”
Şi imaginea subiectului rostitor apare
scindată, ori măcar obligată la convieţuiri
încordate, traductibile teologic ca intruziuni
ale tentaţiei necurate în luminozitatea
credinţei: „am scris / niciodată nu voi mai
scrie despre îngeri / fiindcă ei se întorc
asupra mea asemenea diavolilor / în ceaşca
aceasta de cafea neagră am descoperit
/ un înger căzut / în ceaşca aceasta cu
cafea neagră am descoperit / un diavol
sanctificat” /.../ Cum stăm noi toată
ziua la pândă / cum stau ei toată ziua la
pândă.” Pe uşa poemului pot intra deopotrivă
Domnul şi spiritul răului, - „suntem în
această cameră / în primul rând să o
luminăm / cu toate că lumânările de ceară
proastă / picură pe veşmintele cetăţeanului
trist / noi ne facem datoria şi deschidem
uşa pe care / intră Diavolul şi bunul
Dumnezeu”. Şi intră amândoi, într-adevăr,
numai că tăria de spirit a celui care deschide
uşa nu e învinsă, îngerul obosit ce stă
deasupra mormântului gol al Domnului
se încăpăţânează „să ţină în gură scrâşnind
cartea cea mică”... Un elogiu al discretei
candele de sub icoană o vede „absolut
nepăsătoare în faţa frigului şi a fricii”,
lângă o „deznădejde de zile mari doar
sufletul care / aşezat pe un covor zburător
/ are parte de o fericire deplină”... Îi
lipseşte, zice poetul în alt loc, şi „întristarea
deplină” ori gândul la „descompunerea
ultimă”, stare deconcertantă în vremea
noastră, dar care spune mult despre
armătura ce dă tărie cuvântului poetic,
devenit, în felul său, propovăduitor. Cu
toate acestea „lehamitea”, descurajarea
şi o supravegheată silă de ambianţa opacă
la lumină şi înţelepciune, recalcitrantă
adesea, nu poate rămâne nemărturisită,
ca personală „armă atomică / împotriva
maimuţelor şi a şobolanilor”, trăită paralel
cu efigia biblică din alt poem, unde
porumbelul duhului se poartă ostenit
deasupra apelor. Un poem de referinţă,
Vedere cu cina cea de taină, face o
edificatoare trimitere la figura jertfei
cristice, a „tristului miel îngrăşat pe nisipuri
/ păstorit de copii măcelari”...
E de spus că poetul nu e insensibil
nici faţă de istoria recentă şi viaţa imediată
– vezi trimiterile explicite le jertfele
cam zadarnice din Decembrie ’89, asediul
nou al minciunii şi căderile de tot felul.
Împotriva tuturor răutăţilor zilei, „copilul
phoebus”, dintr-un frumos poem cu acelaş
titlu, rezistă în locuri strâmte, fisuri de
zid, marginalizat şi precar, însă venind
în întâmpinarea poetului cu care simte
că face parte din aceeaşi familie.
Dacă suntem atenţi la evoluţia poeziei
lui Ioan Pintea de la o etapă la alta,
vom observa că, pe un fond tematic
constant, cu teme precum cele amintite,
are loc o anume limpezire, un câştig de
fluiditate a discursului, o mai solidă
articulare a elementelor lăsate mai de
mult în suspensie în raport cu ansamblul
poemului. E un impuls (auto)narativ şi
confesiv mai marcat în Casa teslarului,
unde se reţin şi poeme exigent alese din
volumele precedente, unele deja revizuite
şi concentrate, tendinţă reuşită de integrare
a evenimentului cotidian în mici naraţiuni
orientate discret spre sensuri parabolice
mai înalte. Se manifestă mereu în ele
grija echilibrării „lumescului” cu cele
de dincolo de fire, dar devenite fireşti,
astfel că poemele nu riscă, recurgând
la referinţa cotidiană, nici compromiterea
ironică sau grotescă a imaginilor sacre
(Dumnezeu poate apărea reprezentat
într-un scaun cu rotile fără a-i fi afectată
condiţia divină, mai apropiată, astfel de
lumea umană slăbită în geometriile ei
iniţiale, sau se lasă dus de mână, blagian,
ca un copil; coboară altădată, într-un text
scris în limbajul colorat al graiului
maramureşean, printre ţărani, bea cu ei
dimineaţa „câte un păhăruţ de horincă”,
poate fi văzut „plutind ca un personaj din
rousseau vameşul”, cântă „haleluya! /
cum ar spune leonard cohen şi artetha
franklin”, un înger vorbeşte despre „l’esprit
de finesse”...). Ipostaza preoţească a
subiectului admite, la rândul ei, similare
învecinări şi contopiri cu masa „poporului”
păstorit, readucând în pagini sentimente
foarte omeneşti pentru femeia iubită, cu
care culege scoici pe o plajă olandeză,
în timp ce „peste valuri a apărut hokusai”
şi „dinspre port ca un corb uriaş / privea
stalinist industrializarea”, rememorează
mici isprăvi şcolare, se întoarce nostalgic
spre universul satului de obârşie, punând
sub un titlu cumva rilkean devenit şugubăţ
cântecul de viaţă şi de moarte al poştariului
de la runc”... etc. Asocierile dintre
sacru şi profan, spiritual şi istoric sunt
frecvente, - de pildă „stâlpul de foc” ridicat zidul berlinului în faţa inspiraţiei”... În tonuri
familiare sunt evocate, cu procentul de
gravitate inclus, câteva figuri de poeţi îndrăgiţi,
de la domnişoara Emily Dickinson la Sylvia
Plath şi „muza apollinaire”, vădind o paletă
largă a adeziunilor şi afinităţilor, însă totul
se integrează firesc în textele cu amprentă
personală evidentă. Un poem antologic este,
desigur, Călugăriţe pe schiuri sau seducţia
gravitaţiei, unde subtila, discreta tensiune
dintre regulile stricte ale ascezei monahale
şi tentaţiile evadării în „lume”, sunt magistral
sugerate. Ceea ce promitea să devină o
imagine „feliniană”, ironic contrastantă,
dintre semnele vieţii claustrale mănăstireşti
şi libertăţile la care invită viaţa modernă, e
adus în registrul ambiguităţii tandruînţ
elegătoare, al unei prospeţimi a trăirii
momentan descătuşate de un natural impuls
uman, fără insinuarea nesupunerii şi rupturii,
ci menţinând în echivoc pragul de unire/despărţire
dintre două regimuri existenţiale în principiu
dificil de conciliat. Faptul concret, oarecum
insolit, localizat geografic, se lasă deplasat
într-un spaţiu nelămurit, cum şovăitoare şi
vagă e şi starea de spirit a „mireselor” nenuntite
ce promit totuşi întoarcerea la vatra spirituală
de care s-au desprins doar pentru moment:
„am văzut călugăriţe / pe schiuri la piatra
fântânele / în contrast izbitor între alb şi negru
/ aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede
şi fierbinţi / precum concurentele aprige în
faţa unui mare / şi dificil campionat /
făceau slalom printre troiene / o demonstraţie
pe bune a libertăţii /.../ păreau dintr-odată
păsări exotice / femei libere / logodnice mirese
adolescente / mişcările lor aerobice / salturile
lor în aer / aterizările lor graţioase şi tandre
/ schiul - / sportul acesta atât de laic în definitiv
/ (dar Papa?! Dar Papa?! întreabă ovidiu) /
mi-au readus în suflet toate legile fizicii / şi
ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi
norişori / am întrezărit / la capătul pârtiei /
păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei”...
Dar nu, apare şi promisiunea întoarcerii
din nevinovata expediţie – „schiem până la
dornişoara la pensiune / şi ne întoarcem” –
însă finalul e lăsat suspendat: „deşi s-au făcut
cercetări, spun salvamontiştii / nici azi nu se
ştie în ce direcţie au dispărut / monahiile
de la mănăstirea piatra fântânele”... E o mostră
de felul cum poetul reuşeşte să realizeze
simbioza cea mai convingătoare dintre „ocazia”
cotidiană şi proiecţia ei simbolică.
La această oră, Ioan Pintea are deja o
recoltă semnificativă de poezie ce-l individualizează
în peisajul liricii româneşti actuale. Pe pragul
dificil dintre solicitările unui univers tot
mai dramatic laicizat şi evlavia trăită şi
practicată ca oficiant al altarului, el propune,
cumva „la mijloc de rău şi bun”, o soluţie
de echilibru, de armistiţiu, după ce traversase
terenul mult accidentat al datelor vieţii
imediate, surprinse în stare de tensiune cu
vizatele şi prescrisele Reguli. Frământarea
şi neliniştea tradusă cu precădere în sintaxa
sfărâmată a majorităţii poemelor anterioare
celor din Casa teslarului (sugestie de artizanat
modest şi smerit într-un atelier ocrotit de
Spirit, însă cu geometrii cu linii deplasate,
deformate şi refăcute pe rând cu o conştiinţă
în stare de veghe), au ajuns treptat să se
împace cu starea de contemplaţie ce caută
înseninarea, dar nu poate face, totuşi, abstracţie
de „toată grija cea lumească”. Aceasta se
arată, în fond, benefică pentru un poet şi
un om cu certitudini greu de clintit, nepuse
de fapt, niciodată sub semne de întrebare,
dar confruntate la fiecare pas cu probele, nu
uşoare, ale realităţii date, acceptate ca
fiind fireşti în lumea noastră, a oamenilor.
