Îmi dau seama acum, obligat să iau act de această veritabilă maladie care a dat peste noi (era exact ce ne lipsea!), că am avut multă vreme o idee greşită despre plagiat. Am fost, pe de o parte, convins că răspîndirea plagiatului are o anumită legătură cu vechiul regim, dominat cum era de o ideologie unică şi în măsura în care ne silea să gîndim cu capul altora. Pe de altă parte, am crezut că plagiatul se opune pur şi simplu originalităţii de gîndire şi expresie.
Ei bine, mă înşelam amarnic. Să vă spun cum am descoperit unde greşeam. În facultate, în ultimii ani ai deceniului 6, la orele de marxism şi de economie politică, ni se făceau un fel de recomandări bibliografice cum n-am mai întîlnit pe urmă. Ni se indicau paginile din cutare volum de Opere de Marx, Engels, Lenin sau, mai rar, Stalin. Nu o carte întreagă, nu un capitol, nici totdeauna un paragraf: doar rînduri, fraze. Dar pe acestea trebuia să le ştim mot-à-mot. Nu era îngăduită nici o abatere. Nu puteam apela la sinonime. Trebuia să ne însuşim învăţătura cu pricina ad litteram. Ca pe o poezie, aşadar. În poezie n-ai voie să operezi substituiri, şi nici în Biblie. Operele clasicilor marxismului erau Biblia generaţiei noastre pregătită pentru ateismul ştiinţific. Dacă limitarea bibliografiei la cîteva propoziţii venea din teama dascălilor de marxism că nu sîntem capabili să înţelegem complexitatea filosofiei sociale şi economice a lui Marx et. comp., aşa că multe pasaje, capitole şi studii trebuiau ţinute cu grijă departe de ochii noştri, în ce priveşte învăţatul textului ca pe unul sacru (în sens religios, dar şi poetic), el răspundea la două exigenţe majore. Prima: caracterul absolut etern şi nerevizuibil al textului. Acesta nu putea fi gîndit şi exprimat decît într-un singur fel. A doua: prestigiul textului. Cine să îndrăznească a-l pune la îndoială, fie şi literal?
Dar tocmai aceste două elemente nu se regăsesc în mentalitatea plagiatorului. Pentru el, nu există nici umbră de respect pentru textul pe care-l reproduce aidoma. Îl consideră un banal bun comun. Un izvor din care trecătorii beau apă fără să ceară voie şi fără să plătească. Nici vorbă de prestigiu ori de exemplaritate. Din contra, un simplu buzunar al nimănui în care nu e interzis să vîri mîna pînă la cot. În al doilea rînd, reproducerea nedeclarată răpeşte textului de origine orice sacralitate. El e profanat fără scrupule morale ori profesionale. Profanatorul crede că are aceleaşi drepturi asupra lui ca şi autorul adevărat. Nu se simte cu nimic îndatorat originalului. Mai mult, e sigur că nici nu există aşa ceva. Doar o ştafetă care face cu neputinţă identificarea sursei dintîi, o trecere din mînă în mînă la infinit.
Dacă putem numi religioasă lectura textului considerat sacru şi prestigios, lectura plagiatorului e pe de-a-ntregul laică. Mi-am dat seama de diferenţă, remarcînd că principiul celei dintîi lecturi este citatul, în vreme ce al celei de a doua este copia. Diferenţa este că, în citat, avem sursa la vedere, iar în copie ea rămîne ascunsă. Plagiatorul nu citează în mod declarat. El reproduce nedeclarat. Şi nu imită, copiază. Citatul conservă unicitatea şi prestigiul unui original exemplar, pe cînd copia multiplică un original uitat pe care-l lipseşte de orice însemnătate, reală ori simbolică.
Şi mai este un lucru, la care nu m-am gîndit înainte: plagiatorul n-are de obicei conştiinţa culpei lui intelectuale. E, aşa- zicînd, inocent. Nu ştie că nu se face să copiezi fără să indici sursa. Asta nu scoate din discuţie latura juridică a plagiatului, care este o infracţiune, nici sancţiunile de rigoare. Explică doar de ce sînt atît de sincer miraţi toţi plagiatorii de cazul iscat în jurul faptei lor. A copia li se pare normal. Despre ei nu e corect a spune că nu gîndesc cu capul lor şi că nu vorbesc în cuvintele lor: asta e valabil doar pentru lectura religioasă şi pentru citat. Despre plagiatori se cuvine a spune că nu gîndesc deloc; de aceea împrumută textul, întreg şi nealterat, gîndit de alţii. Nu din respect (l-ar cita, dacă l-ar respecta), ci din cel mai pur interes. Dincolo de folosul imediat (şi necuvenit) nu este nimic în mintea plagiatorului.
