Ca încã foarte mulţi artişti români mai vechi sau mai noi, rãmaşi necunoscuţi sau uitaţi abuziv, pictorul Aurel Vasilescu aşteaptã cu rãbdare justiţia istoriei artei. Deşi a aparţinut unei generaţii strãlucite, generaţie din care mai fac parte C. Baba, Al. Ciucurencu, I. Ţuculescu, I.Popescu-Negreni etc., dar mult mai puţin prezent în spaţiul public decît aceştia, Aurel Vasilescu suportã în întregime dezavantajele generaţiei, dar nu se bucurã de nici unul dintre avantajele ei. Faptul cã el prelungeşte în plinã contemporaneitate solida formaţie interbelicã, rigoarea moralã şi instinctul demnitãţii care l-au ferit de complicitãţi şi l-au apãrat de compromisuri, profesionalismul indiscutabil şi vigoarea artisticã a unei opere care va oferi mari surprize, nu i-au fost, pînã acum, de nici un folos în construcţia prezenţei sale publice, însã nici nu l-au scos în vreun fel din impasul receptãrii în care a cãzut întreaga generaţie; acela de a nu se regãsi, în discursul istoriografic şi muzeal, nici în spaţiul modernitãţii şi nici în acela al contemporaneitãţii.
Evocarea lui Mihai Sorin Rãdulescu este un semnal puternic tocmai în acest sens şi, în mod sigur, constituie un prim pas important cãtre cunoaşterea şi recuperarea unui pictor de o valoare neîndoielnicã şi de o autenticitate a expresiei care nu mai pot fi multã vreme ignorate.
Pavel ªuªarÃ
eea ce l-a caracterizat în primul rând pe Aurel Vasilescu (1906 – 1986) a fost modestia. O trãsãturã de caracter care se oglindeşte şi în tablourile sale. In ele, ceea ce se remarcã este lipsa de ostentaţie a aşezãrii culorilor, calmul liniilor care se regãseau şi în temperamentul pictorului. Din pãcate, numele sãu este astãzi mai degrabã necunoscut, din cauza modestiei şi autoexigenţei artistului. O altã pricinã o constituie dorinţa sa de a nu face concesii regimului comunist faţã de care a avut o atitudine de respingere. In perioada interbelicã fusese profesor la Liceul Mãnãstirii Dealu iar dupã rãzboi trecuse la ªcoala Tehnicã de Arhitecturã unde l-a avut ca elev pe Horia Bernea şi pe mulţi arhitecţi însemnaţi de astãzi. Cãsãtorit cu o urmaşã a familiei Movilã din Tara Româneascã, verişoarã cu Mircea Vulcãnescu, Aurel Vasilescu era un om al unei alte lumi. In perioada interbelicã fusese profesor particular al copiilor istoricului Ioan C.Filitti şi în casa lui Constantin Argetoianu. Funciarmente nu putea sã adere la noul regim, ceea ce a avut drept consecinţã retragerea în intimitatea familiei - ca şi în cazul multor altor intelectuali - şi mai ales ceea ce l-a preocupat a fost pictura, pentru care a nutrit o pasiune autenticã şi de uriaşã intensitate. Picta în fiecare zi, de-a lungul întregii zile, cu o plãcere care nu l-a pãrãsit pânã la sfârşitul vieţii. Modestia, neaderenţa la politic, faptul cã nu a fãcut parte din anumite grupuri, lipsa de "marketing" artistic, indiferenţa la propria celebritate au fãcut din el un artist necunoscut astãzi, dar care ar merita cu prisosinţã sã fie scos din uitare. Nu dintr-o posibilã modã a restituirilor ci din respectul cuvenit valorii ar trebui sã ne punem aceastã problemã. Relansarea s-ar putea realiza printr-o mare expoziţie retrospectivã în Bucureşti, pe care fiul sãu, profesorul arhitect Sorin Vasilescu o plãnuieşte de multã vreme. Implinirea acestei binevenite idei întârzie însã şi ignorarea persistã asupra unui nume pentru care arta s-a scris cu majusculã.
Aurel Vasilescu l-a avut ca maestru la ªcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pe Camil Ressu de care îmi vorbea întotdeauna cu multã admiraţie. Marii pictori din prima jumãtate a secolului XX – şi în special Gheorghe Petraşcu – au exercitat o puternicã influenţã asupra tânãrului artist care însã nu i-a imitat ci a rezonat la spiritul lor. A pictat case vechi din Târgovişte precum Petraşcu. Intâmplarea face ca Aurel Vasilescu sã fi fost chiar originar din vechea capitalã a Tãrii Româneşti, oraş în care Gheorghe Petraşcu avea o casã, astãzi muzeu. Pictura lui Aurel Vasilescu cuprinde peisaje citadine, multe flori, portrete – între care poate cele mai reuşite sunt cel al soţiei sale şi cel al prietenului sãu, profesorul Gheorghe Marineanu – şi este semnificativã pentru tradiţiile cele mai valoroase ale picturii româneşti interbelice. Are ceva şi din Nicolae Dãrãscu, uneori aduce şi cu Marius Bunescu, cu Lucian Grigorescu sau cu Eustaţiu Stoenescu, dar este o altã picturã, reflectând individualitatea unui artist al cãrui nume nu îl întâlnim, din pãcate, în istoriile de artã. Intr-un recent apãrut dicţionar al artiştilor români dintre 1890 – 1945, alcãtuit de Mircea Deac, figureazã ca participant la Saloanele Oficiale din perioada interbelicã, dar nu beneficiazã de o fişã biograficã.
Majoritatea covârşitoare a tablourilor sale se aflã în colecţii particulare şi poate cã acest fapt a contribuit la puţina cunoaştere a pictorului şi la şi mai redusa lui mediatizare. Un film documentar a fost realizat de curând şi a fost difuzat la televiziune iar o micã expoziţie, aproape confidenţialã, i-a fost consacratã la Târgovişte, dupã cum mi-a comunicat fiul sãu. Dar mai este foarte mult de fãcut în sensul aducerii în actualitate a acestui artist remarcabil pentru care simpla expunere publicã a operelor sale celor mai bune ar putea sã-i revele imediat dimensiunile.
Pictura lui Aurel Vasilescu este în primul rând un elogiu adus armoniei dintre culoare şi desen. Spre deosebire de Petraşcu, al cãrui accent cãdea puternic pe savoarea coloristicã, discipolul sãu a preţuit, de asemenea, în chip deosebit, mãiestria liniei. Poate cã este explicabil având în vedere îndelungata sa carierã didacticã, faptul cã a încercat şi a reuşit sã transmitã multor generaţii de elevi, dragostea şi respectul pentru actul desenului. A fost un profesor de modã veche, adicã cu o dedicaţie deosebitã pentru misiunea dascãului, dezinteresat material şi cu o scarã de valori foarte clarã, fãrã a fi dogmaticã. Aurel Vasilescu era foarte preocupat şi de istoria artei, îi admira profund pe marii pictori din trecut, dar avea, dintre artiştii moderni, de pildã mult entuziasm pentru Brâncuşi. Când vorbea despre istoria artei, amintea de lucrãri fundamentale ale domeniului precum Propyläen-Kunstgeschichte sau monumentala istorie a artei a lui André Michel, care se aflau în bogata sa bibliotecã. Aceastã deferenţã şi pasiune faţã de marile opere ale trecutului a funcţionat ca un stimul şi nu ca o inhibiţie. Spre deosebire de artiştii avangardişti contemporani lui sau ca mulţi pictori de astãzi care se definesc prin refuzul tradiţiei artistice, prin respingerea ei vehementã, Aurel Vasilescu vedea în moştenirea artisticã a trecutului un punct de sprijin şi un motiv de încredere. Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii noştri, el nu dispreţuia muzeul, pentru cã arta, când intrã în lãcaşul de conservare nu iese ci dimpotrivã poate pãtrunde în conştiinţa publicului. Din pãcate, adeseori astãzi, dintr-o interpretare grãbitã, superficialã sau tendenţioasã, epitetul "muzeal" este conotat negativ, fiind echivalat cu "prãfuit", "demodat", "învechit". Ori dimpotrivã, în mod evident, muzeul este cel care expune conştiinţei publice un obiect al memoriei, ceva care, din diferite motive meritã sã fie reţinut şi transmis generaţiilor viitoare. A dispreţui muzeul înseamnã a dispreţui moştenirea artei, a civilizaţiei în general. Ce rãmâne dupã aceastã tabula rasa mentalã? Rãmâne loc pentru manipulãrile cele mai diverse şi pentru noi construcţii ideologice şi politice.
Paradoxal, din pãcate, pictura lui Aurel Vasilescu nu a intrat aproape deloc în muzee. Un artist care a avut atât de multã consideraţie pentru predecesorii sãi şi care a creat foarte valoros nu beneficiazã de destinul consacrãrii prin intrarea în spaţiile de expunere permanente.
Revenind la pictura lui Aurel Vasilescu, el a surprins în fiecare dintre subiectele tratate, ceea ce era mai aproape de esenţa sa. Picta flori nu din imaginaţie ci avându-le în faţã. Nu era însã fireşte o reproducere fotograficã, cât mai aproape de original ci în tablouri, culorile naturale sporeau de obicei în intensitate, se vede parcã în ele plãcerea pe care frumuseţea florilor o trezea în sufletul artistului. Iubea portretele şi cu cât cunoştea mai bine persoana pe care o picta, cu atât şi pictura era mai izbutitã. In chipurile reprezentate reuşea sã vadã trãsãturile definitorii ale personalitãţii, reprezentându-le de multe ori cu o anumitã solemnitate discretã. Chiar dacã aceasta ar putea pãrea astãzi desuet, pictura lui Aurel Vasilescu, om de o distincţie deosebitã, este dominatã de cultul frumosului, fie el al naturii, al oamenilor sau al oraşului, de reverenţa faţã de trecut şi faţã de parfumul sãu. Casele vechi pictate de el, bisericile de ţarã, cu atmosfera lor de intimitate sunt, aş spune, un elogiu adus înseşi identitãţii româneşti. Pictorul s-a simţit foarte bine în calitate de târgoviştean venit în Bucureşti pãstrând pânã la sfârşitul zilelor un ataşament adânc pentru fermecãtorul sãu oraş de origine, atât de încãrcat de istorie, şi o admiraţie realã pentru Capitalã. Rãdãcinile artistului se reflectã în alegerea subiectelor, ca şi în felul în acelaşi timp ceremonios şi afectuos cu care le trateazã. Lecţia pictorului Aurel Vasilescu este una de încredere în valorile perene, chiar dacã istoriografia de artã a fost nedreaptã cu el.