Deşi istoria literară îl păstrează ca scriitor de poezie patriotică, înclin să cred că nu proiectul de ţară e acela care rămâne după Goga. Mai curând, un proiect de cetăţean sau, dacă nu e mult spus, de om.

În spiritul idealurilor unei intelectualităţi pământene, la propriu şi la figurat, care nu vrea mult şi nu caută departe. Are, omul învăţat al lui Goga, ambiţia de a se distinge, dar cumva împreună cu cei din care se trage, nu despărţit de ei, şi necunoscător de rosturile din care a plecat. E o naivitate, de bună seamă, dar şi o realitate, poate, a unor timpuri ceva mai romantice, bazate, încă, pe o logică de tip turmă-păstor. Dorinţa de a se întoarce, de a fi recunoscut şi de folos între ai săi, respectiv drama înstrăinării sterile, fără putinţa de a face să rodească ce-a învăţat, se regăsesc, simetric, în versurile lui.
Poate cea mai clară exprimare a acestei ambiţii bine temperate e în Casa noastră (din Poezii, 1905): „Cum m-am făcut apoi cuminte/ Cu vremea ce înainta,/ Şi m-am trezit, pe nesimţite,/ Că-mi spune satul dumneata”. Fireşte că noua formulă, mai protocolară, recunoaşte distanţa, dar nu renunţă de tot la familiaritate. E un respect cald, răspândit în comunitate, la care jinduieşte, îmi vine să zic, pe bună dreptate, cel care a părăsit-o doar pe un termen determinat şi cu un mandat foarte limpede. Să ajungă un stâlp care să poată să o reprezinte. Se vede că nu contestarea reciprocă, sau parvenirea sunt atitudinile luate ca model, ci să faci să te recunoască cei care te cunosc. Cum nimeni nu-i profet în ţara lui, bucuria care însoţeşte, printre rânduri, reuşita nu e, vorba lui Creangă, proastă.
În Dorinţa, un proiect de viaţă la ţară, despărţirea, la soroc, de lume şi de comunitate e văzută ca retragerea firească, şi regretată pios, a unui om care şi-a împlinit menirea: „Să mor, să-mi spună satu-ntreg/ Un Dumnezeu să-l ierte!// Şi popii noastre-ntâmplător/ Un oaspe-atunci să-i vie:/ – Pe cine-ngropi, părinte, azi?/ – Pe-un om de omenie...”. Evident că atâta unanimitate e greu de atins, fie şi cu gândul. Însă aspiraţia rămâne mai curând spre susţinerea reciprocă dintre omul cu carte şi obşte, decât spre divorţul dintre ei. La ce patimi duce acesta din urmă, în Bătrâni, sau Zadarnic („Nu e de rândul cetei noastre/ Cine-a uitat să joace hora”), se ştie.
Nu discut aici măsura în care proiectul de intelectual al lui Goga, aşa cum se alege el din poezii, mai ales din cele de tinereţe, intră în cadrele proiectului de naţiune pe care şi-o va fi dorit. Spun doar că, în cam aceiaşi ani în care, dincoace de Carpaţi, aflam cum nu trebuie să fim, deşi suntem, în Poezii-le care aveau să-l lanseze, la 25 de ani, Goga propune o posibilitate. Mai puţin himerică şi mai aşezată. Un soi de fiecare la locul lui, răspunzător de o performanţă măruntă, dar utilă, şi răsplătită cu toată recunoştinţa celor asupra cărora se răsfrânge. Oamenii lui de vază (aşa-numitele portrete din lumea satului, spre care tinde tânărul plecat la învăţătură) sunt din neamul clişeizatului Domnu’ Trandafir (contemporan, an pe an, cu Poezii-le lui Goga...), gospodari dintr-o bucată, ştiind şi ce li se cuvine, şi ce le trebuie celor pe seama cărora s-au ridicat. De bună seamă, plecarea la carte a cuiva era sprijinită, direct sau indirect, de comunitate – fie şi pentru că alţii rămâneau acasă, să vadă de gospodărie. Se crea, aşadar, o obligaţie, însă omenia la care filosofia de viaţă a acestor poezii face referire nu decurge numai din ea. Ci dintr- o conştiinţă că omul se naşte dator faţă de ceilalţi, şi trebuie să valorifice fiecare şansă de progres individual ca să stingă cât mai frumos această datorie.
Într-un secol, lumea s-a schimbat fundamental. Şi oamenii, şi ambiţiile lor. Cum, totuşi, ai putea să nu încerci o undă de nostalgie după acest umanism desuet, ţesut din vise de intelectuali de ţară, trăind cumpătat şi generos? Cu omenie, cu atât mai rară cu cât se naşte din pierdutul, azi, spirit de comunitate...