Ce este și, mai ales, ce nu este România literară

Răspunzând unui articol al lui Nicolae Manolescu (Scrisoare deschisă unor tineri critici demisionari, în România literară, nr. 4-5/2017), Paul Cernat face, nam înțeles prea bine de ce, un rechizitoriu aspru la adresa revistei noastre. Mai exact, a criticii de întâmpinare din paginile ei.
În articolul său Vechea ordine și criticii demisionari, publicat (unde altundeva?) în „Observatorul cultural”, criticul – fost colaborator, ani de zile, la România literară, de unde a plecat singur, fără vreo explicație plauzibilă – găsește de cuviință să se ocupe, pe circa o treime din spațiu, nu de discuția cu Nicolae Manolescu, ci de echipa noastră critică.
Este singurul motiv care m-a determinat să scriu acest articol, care nu-și propune nicidecum să intervină în discuția despre criticii demisionari, ci doar să răspundă unor insinuări și neadevăruri pe care Paul Cernat le-a rostit cu multă seninătate. Nu (numai) despre Nicolae Manolescu și Scrisoarea... sa, ci și despre echipa României literare și despre modul în care aceasta înțelege să își facă datoria de a recepta literatura română de azi. Oricât de mult îmi displac polemicile – cele cu „Observatorul cultural” mi se par chiar inutile, din motive evidente –, dacă aș fi tăcut, în calitatea mea simbolică de redactor- șef, ar fi însemnat că îi dau dreptate lui Paul Cernat. Ceea ce ar fi profund nedrept față de colegii mei și de întreaga echipă de critici care, săptămână de săptămână, cu un devotament care merită altceva decât disprețul arogant al criticului demisionar, se străduiesc să ofere cititorilor o „hartă” credibilă a literaturii române.
Concret, Paul Cernat reproșează revistei România literară două culpe: 1) aceea că ar rata, cu bună- știință sau/ și din incompetență, prin tăcere critică sau prin cronici negative, cărțile despre care el spune că sunt valoroase, și 2) că ar cenzura, pur și simplu, anumite nume de scriitori contemporani.
La primul reproș, cum vorbesc (și) în numele redacției, n-am să îi răspund așa cum ar trebui. Și anume, spunându-i că opinia lui – conform căreia cărțile recente semnate de Octavian Soviany, Daniel Vighi, Cristian Teodorescu, Radu Aldulescu, Bogdan Suceavă sau Radu Vancu sunt valoroase – este doar opinia lui și nu e obligatoriu să i-o împărtășească și alții. I-aș atrage doar atenția că, dacă a dorit să ilustreze o presupusă cecitate critică a României literare, nu și-a ales deloc bine exemplele. Despre ultimele cărți ale lui Octavian Soviany, Daniel Vighi, Cristian Teodorescu, Bogdan Suceavă și Radu Aldulescu s-au scris, în 2015 și 2016, chiar mai multe cronici. Că nu sunt toate favorabile, e o altă poveste. Nu știu să existe undeva un decret metafizic, care să statueze o receptare obligatoriu elogioasă pentru anumiți autori. Totuși, literatura e scrisă de oameni, nu de vaci sacre.
În al doilea rând, i-aș atrage, colegial, atenția lui Paul Cernat că echipa critică a României literare este alcătuită din: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Mircea Mihăieș, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Anghelescu, Angelo Mitchievici, Sorin Lavric, Daniel Cristea-Enache, Simona Vasilache, Irina Petraș, Ioan Holban, Vasile Spiridon, Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț, Adrian G. Romila, Marius Conkan, Alexander Baumgarten. Cu o relativă regularitate mai publică în paginile noastre și Eugen Negrici, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Gabriel Coșoveanu, George Neagoe, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican. Sunt oameni a căror operă critică însumează nu numai sute de ani, ci și rafturi întregi de bibliotecă. Această echipă a produs numai anul trecut peste 500 de cronici la cărțile scriitorilor români de azi. Chiar crede cineva că e posibil ca toți acești critici, la un loc, să se înșele și numai Paul Cernat, singur, să aibă clarviziunea de a vedea cărțile valoroase? E o aroganță pe care eu, unul, nu miaș îngădui-o. Nu mi-aș îngădui-o, mai cu seamă dacă aș scrie, precum colegul demisionar, într-o revistă în care, de ani și ani, critica de întâmpinare se definește prin recenzii semnate de anonimi despre cărți scrise de necunoscuți. Critica, spunea Valeriu Cristea, presupune orgoliu – nu vanitate –, dar și ceva modestie.
De asemenea, lista critică de mai sus răspunde și la cea de-a doua acuzație: și anume, că în paginile României literare s-ar tăcea, la ordin (cenzura înseamnă, nu-i așa?, un șef și o ierarhie), cu privire la anumite nume. Chiar crede cineva că Nicolae Manolescu îi sună pe Ion Pop, pe Cornel Ungureanu, pe Gheorghe Grigurcu, pe Irina Petraș, pe Vasile Spiridon sau pe Marius Miheț – cu toții, critici cu un profil public demult consolidat –, ca să le spună despre ce și, mai ales, despre ce să nu scrie? E o insinuare ridicolă.
Cu atât mai ridicolă, cu cât Paul Cernat însuși a scris destul la România literară. Oricât de amnezică ar fi așa-zisa „nouă stângă” românească, îmi vine greu să cred că, dacă ar fi existat un singur moment în care colegului demisionar i s-ar fi impus să nu scrie despre un autor, în paginile României literare, nu și-ar fi adus aminte de acea împrejurare concretă. Nu și-a amintit-o, pentru că nici nu a existat. Nici în raport cu el, nici în raport cu alți colaboratori sau redactori. De aceea, insinuează.
E drept, la România literară nu sunt îngăduite anumite gesturi, care la alte publicații sunt tolerate și chiar încurajate.
De pildă, recenziile elogioase, fără număr, la cărțile prietenilor. Cum în redacție există mulți critici, încercăm (vorba clasicului: atât cât e omenește cu putință) să păstrăm balanța între consemnarea onestă a aparițiilor recente și serviciile de presă. Revista nu este, în opinia noastră, o gazetă de perete: de aceea, nu publicăm recenzii nesolicitate, și în special recenzii scrise de scriitori despre alți scriitori.
Suntem, de asemenea, interesați ca titularii noștri de rubrică să nu fie criticii exclusivi ai generației lor. Cum spunea cândva Eugen Simion (mentorul de azi al lui Paul Cernat), într-un articol intitulat Sfaturi pentru tânărul critic, este bine ca un critic să fie criticul generației sale, dar nu numai. Înainte de toate, spre binele său: o generație literară, oricât de importantă, nu epuizează niciodată infinitele ipostaze ale literaturii. A scrie și despre scriitori din altă generație, din altă grupare, e o formă de cultivare a gustului și a sensibilității. Nu în ultimul rând, suntem unicul săptămânal al Uniunii Scriitorilor. Vrând-nevrând, trebuie să acoperim cât mai mult din teritoriul literaturii contemporane, care nu e scrisă numai de tineri și numai la București, Cluj și Iași.
România literară nu înghite nici publicitatea literară mascată provenită de la edituri. Nu puțini critici, în special (hélàs!) tineri, sunt angajați la edituri și nu au, din păcate, nici o reținere în a le promova aparițiile, camuflate în „critică de întâmpinare”. Astfel, în anumite reviste – de spațiul virtual nici nu mai vorbesc –, unele cărți sunt proclamate ca geniale înainte de a fi citite, înainte de a fi publicate, ba chiar înainte de a fi scrise. Așa a apărut, în paranteză, categoria vacilor sacre, de care vorbeam mai sus: scriitori despre care, oricât de mediocră le-ar fi cartea recent apărută, nu se mai poate scrie decât în elogii, orice rezervă critică, fie și solid întemeiată pe text, fiind denunțată prompt ca un complot al „vechii ordini”, reprezentate de „dictatorul” critic Nicolae Manolescu...
În fine, România literară mai face ceva. Cum criticii noștri sunt și istorici literari, știm ceva mai bine decât alții care e raportul între valoarea de moment și istorie. De aceea, nu publicăm șiruri nesfârșite de recenzii banale, la aceeași carte. Salutăm cum se cuvine o carte importantă, prin dezbateri critice pe mai multe pagini, iar, în rest, ne mulțumim să semnalăm aparițiile onorabile. Câteodată, profilactic, și pe cele dezonorante, căci criticul adevărat mai spune și nu. Nu suntem, desigur, infailibili: dar cine e, că Sfântul Duh nu scrie cronici literare?!... Principiul de mai sus ne ferește, însă, de entuziasme facile și ne permite să acoperim o hartă literară mai mare. Suntem singura revistă națională care scrie despre cărți și autori de valoare care nu publică la marile edituri, ca și despre cărți și autori de valoare din provincie, din convingerea că literatura bună nu e neapărat cea care se vinde.
Cam atât aș avea de spus, strict în calitatea mea de redactor-șef și de component al echipei critice a României literare. N-aș fi intervenit deloc, dacă Paul Cernat s-ar fi limitat să polemizeze cu observațiile lui Nicolae Manolescu, fără a-și mai da cu părerea (căci nu era în chestie!) despre revista noastră. Oricât de tare l-ar durea cuvintele lui Nicolae Manolescu, oricât de puternic ar fi imboldul de a afirma o iluzorie „nouă ordine” (brrrrr!) literară, puțină bună- credință nu strică.