După cum am mai spus, interesul deosebit pe care îl stîrneşte Istoria
traducerilor în limba franceză vol I, II, III, 2012- 2015 (al patrulea
şi ultimul urmînd să apară în 2017) vine şi din faptul că sînt studiate
aici nu doar textele literare traduse, care au constituit, de regulă,
punctul de plecare pentru reflecţia traductologică ci şi cele neliterare
– religioase, juridice, filozofice, tehnice, ştiinţifice, etc. Am putea
numi printre ele şi însemnările, relatările de călătorie, care, e
drept, se găsesc mai degrabă la graniţa între ştiinţific şi literar, cu o
încărcătură, adeseori, religioasă, geografică, tehnică, politică sau de
alt fel, alteori, frizînd literatura de aventuri şi insolitul
spectaculos.
Dacă în secolele XV-XVI, literatura de călătorie se
plasează la început sub semnul religiosului şi constă în relatarea unor
pelerinaje, scrise adesea în latină şi traduse apoi în limbile vulgare,
descoperirea noilor lumi produce şi scrierile aferente, traduse în
franceză, în special, din italiană şi spaniolă. Aceasta ridică problema
nouă a traducerii dintr-o limbă vulgară într-o altă limbă vulgară, în
momentul cînd acestea nu au încă o mare stabilitate. Merită menţionate
măcar noua traducere în „vulgara franceză” din Marco Polo (în ciuda
circulaţiei anterioare a celor 140 de versiuni manuscrise ale
însemnărilor în douăsprezece limbi şi dialecte) cu titlul Descrierea
geografică a provinciilor şi oraşelor cele mai faimoase din India
orientală, realizată de François Gruget în 1556, sau scrisorile lui
Amerigo Vespucci, traduse în 1515 din italiană în franceză, în mod
rezumativ de către Mathurin Du Redouer, după o versiune deja remaniată.
Aceasta arată cu prisosinţă şi tipul de manipulări incluse sau impuse în
ideea de traducere la acea vreme.
Secolul al XVI-lea cunoaşte şi o
bogată literatură „viatică” datorată misionarilor iezuiţi care relatează
în scrisorile lor succesul misiunilor de evanghelizare în ţinuturi
îndepărtate. Această „industrie iezuită”, „stupefiantă fabrică de
traduceri” (Gomez-Géraud, 2015: 900-904) trece prin Roma şi prin limba
italiană. Traducătorii ei sunt, în general, oameni discreţi, care rămîn
adesea în anonimat, contribuind însă substanţial la dinamica traducerii
de călătorie în limba franceză din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea.
În secolele XVII şi XVIII literatura de călătorie este printre
favoritele publicului european, între altele prin colecţiile de
călătorie care înfloresc şi sînt bine diseminate. Sfîrşitul epocii
clasice, cum a fost numită această vîrstă bi-centenară, cunoaşte un fel
de schimb de traduceri între marile puteri maritime. Se traduce
literatură de călătorie în franceză din engleză, germană, olandeză,
suedeză, spaniolă, portugheză şi se traduce încă din latină. Se remarcă
un amestec de naţionalităţi referitor la călători dar şi unul al
limbilor de redactare. Scrierile de călătorie se traduc şi circulă în
toate sensurile pe fondul unor rivalităţi comerciale, misionare,
geostrategice, cartografice şi coloniale (Gannier, 2014: 723). Nu e de
mirare că în acest context relatările de călătorie nu sunt considerate
texte literare, nu interesează prioritar sub aspect stilistic ci mai
degrabă tehnic, iar problemele pe care le pun traducătorilor sînt de
acest ordin, chiar dacă ei procedează prin modificări, manipulări,
aproprieri, abrevieri şi rearanjări de text. Apar acum antologii şi
istorii ale călătoriilor. Acestea interesează de multe ori publicul
larg, iubitor de insolit şi de spectaculos, de aventură, tot mai des şi
un public tînăr, dar şi pe filosofi, istorici, ordine religioase,
autorităţi politice şi nu în ultimul rînd pe călători care găsesc aici
instrucţiuni nautice şi ghiduri de călătorie.
Tot acum apare fenomenul
secundar al unor pseudo însemnări viatice, care ţin atît de ficţiune cît
de impostură, cum este cazul lui Georges Psalmanazar, originar din
Sudul Franţei, dar stabilit în Londra, care inventează în volumul său
din 1704, publicat în engleză şi tradus în franceză sub titlul
Description Historique et Géographique de Formose, île vassale de
l’Empereur du Japon, un ţinut, Formosa, şi o limbă, formozana, în care
ar fi călătorit şi din care ar fi tradus.
În secolul al XIX-lea,
publicarea relatărilor de călătorie capătă uneori alura unei competiţii
între naţiuni în explorarea unor zone încă necunoscute sau puţin
cunoscute, extra-europene. Se poate vorbi, pe de o parte, de călători
„ştiinţifici” care întreprind misiuni în serviciul unor Societăţi de
geografie care se adresează unui public avizat şi solicită traducători
specializaţi, dar, pe de altă parte, şi de călători aventurieri care se
adresează unui public divers.
Dacă o vreme ţări ca Turcia sau Grecia
stîrnesc încă interesul călătorilor pentru vestigiile lor antice sau
chiar pentru modul lor de viaţă contemporan, curiozitatea şi atracţia
merg predominant către marile continente, Asia, America şi Africa.
Şi
cum vorbim aici mai ales despre traducerea unor scrieri de călătorie,
important este din această perspectivă cînd şi cum şi de către cine se
traduc acestea. Astfel relatările de călătorie din China şi „Tartaria”,
ca jurnal al ultimei ambasade engleze la curtea din Pekin, datînd de la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea este tradusă de Jacques W. Mac Carthy
în 1818, călătoria căpitanului Maxwell pe Marea Galbenă este tradusă de
inepuizabilul Defauconpret în 1818.
Referitor la Japonia putem reţine
expediţia comodorului Perry, a cărei relatare este tradusă de A.
Rollandin către 1859-1860. La fel de interesantă este şi traducerea,
publicată la începutul secolului XX, despre expediţia în Tibetul
central. Traducerile unor însemnări de călătorie în India sînt mai
numeroase la început de secol al XIX-lea pentru a dispărea aproape
complet în a II-a lui jumătate, odată cu hegemonia comercială a
englezilor în acest ţinut.
Continentul american stîrneşte
interesul mai ales prin relatările de
călătorie ale străinilor precum Milton
şi Cheadle, traduse de Jules Belin de
Launay în 1866, care descriu regiuni
încă neexplorate ca Munţii Stîncoşi
sau Alaska în Nord, sau însemnările
de călătorie în Sud – Brazilia şi pădurea
amazoniană – ale lui John Mawe,
traduse în 1816 de J.B.B. Eyres.
Cele mai multe traduceri se referă
însă la continentul african încă în
curs de descoperire. La început e
vorba de aventurieri solitari precum
englezul Mungo Park şi însemnările
lui despre Africa centrală traduse pe
la 1800 în franceză. Ele atrag mai
întîi atenţia specialiştilor dar cu timpul
şi a publicului larg.
Relatările din călătoriile în Africa
sînt urmărite cu atenţie de către
publicul savant ca acela care formează
Societatea de Geografie, de către o
elită intelectuală, în care Jules Verne
este o figură reprezentativă, dar şi
de către un public mai larg, cititor al
unor reviste ca Journal des voyages.
Relatările şi povestirile unor
Livingstone şi Stanley, traduse de
Henriette Loreau sînt reeditate de
mai multe ori şi interesează şi o editură
mare ca Hachette.
Traducerile despre călătorii în
teritorii puţin explorate sînt, pe de
o parte, făcute în scopul de a constitui
un instrument de cunoaştere sub
aspect geografic, pe de altă parte,
pentru a da seama despre competiţia
între naţiuni, în această privinţă.
Călătorii în scop ştiinţific se cunosc
adeseori între ei, uneori se stabilesc
în alte ţări şi, în general, se bucură
de o recunoaştere trans-europeană.
Sînt premiaţi cu „medalia de aur
pentru explorări şi călătorii de
descoperire”, înfiinţată de Societatea
de Geografie în 1829. Astfel englezul
Livingstone este premiat cu această
preţioasă medalie în 1857 pentru
explorarea Africii australe, iar Burton
şi Speake pentru Africa orientală,
cîţiva ani mai tîrziu.
Recunoaşterea şi medalierea
priveşte şi pe traducători; Chalumeau
şi La Roquette, traducători ai relatărilor
de călătorie ale lui Cristofor Columb
publicate în franceză abia în 1828,
sînt admişi în Societatea spaniolă de
Geografie în 1828 pentru meritele
lor traductive.
O călătorie care atrage deosebit
atenţia este aceea întreprinsă de Ida
Pfeiffer în jurul lumii, în două rînduri,
la care se adaugă una specială a
aceleiaşi îndrăzneţe călătoare austriece
în Madagascar, toate volumele ei
fiind traduse la puţină vreme şi în
franceză (Voyage autour du monde
par Mme Ida Pfeiffer, traduction W.
de Suckan, Voyage à Madagascar
par Mme Ida Pfeiffer, trad. de l’allemand,
avec l’autorisation de la famille de
l’auteur, par W. de Suckau et précédé
d’une notice?). Provenită dintr-o
familie burgheză, mamă şi soţie
model, ea pleacă în călătorie singură,
la 45 de ani abia după moartea soţului
şi o face cu mijloace modeste, dar
îşi publică însemnările de fiecare
dată.
Cărţile de călătorie ale Idei Pfeiffer
devin repede best-seller-uri, iar
perspectiva feminină pe care o aduce
dar şi „excelenta ei muncă ştiinţifică”
(Arnoux-Farnoux et alii, 114) sînt
recunoscute deopotrivă de Societatea
de Geografie din Paris şi de către
cea din Berlin. Iar editorul ei francez
îşi face o datorie de onoare în a-şi
preveni cititorul că pasajele prescurtate
nu pun cu nimic în pericol aportul
ştiinţific al temerarei călătoare, mînată
de o lăudabilă curiozitate pînă la
capătul lumii. Ultima ei călătorie
în Madagascar, în 1857, unde îşi
dorise mult să ajungă, o fac să
mărturisească: „Am văzut şi am
învăţat în Madagascar mai multe
lucruri curioase şi extraordinare decît
în oricare altă ţară […]”. Curajoasă
mărturisire pentru o vieneză, care
arată, fără doar şi poate, că voiajul
deschide în aceeaşi măsură orizontul
şi mintea călătorului.
Dar fiindcă vorbim despre traducere,
poate că şi aceasta este în sine un
voiaj dintr-o limbă în alta cu toate
schimbările şi înţelesurile pe care
o călătorie adevărată le presupune.
Pe bună dreptate Diderot atrage
atenţia în Supplement au voyage de
Bougainville asupra încărcăturii unei
traduceri, atunci cînd spune: „Gîndiţi-vă
însă că este vorba de o traducere din
otaitiana în spaniolă şi din spaniolă
în franceză” (apoi din franceză în
română în cazul de faţă!). Aproape
că am putea spune, cu gîndul la
încărcătură ei dar şi la ludicul Diderot,
că traducerea este o călătorie şi
totodată suplimentul ei.
Muguraş
Constantinescu
Referinte:
Gomez-Géraud, Marie-Christine,
„Récits de voyage”, in Duché, Véronique
(sous la direction), Histoire des
traductions en langue française, XVe
et XVIe siècles, Verdier, Paris, 2015,
p. 883-906.
Gannier, Odile, „Récits de voyage”,
in Chevrel, Yves, Cointre, Annie,
Tran-Gervat, Yen-Maï (sous la direction),
Histoire des traductions en langue
française, XVIIe et XVIIIe siècles,
Verdier, Paris, 2014, p. 723-768.
Arnoux-Farnoux, Lucile, Demeulenaere,
Alex, Détrie, Muriel, „Récits de voyage”
in Chevrel, Yves, D’hulst ; Lieven
et Lombez ; Christine (sous la direction),
Histoire des traductions en langue
française, XIXe siècle; Verdier, Paris,
2012, p. 1107-1148.