Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Despre Nae Ionescu şi Cioran (I) de Gheorghe Grigurcu


Funcţionează o prejudecată conform căreia o stare democratică a culturii, reflex al democraţiei ce coordonează organismul social, n-ar putea avea decît un caracter raţionalist, laic, excluzînd ori măcar delimitînd, suspectînd, ostracizînd componentele religioase, spiritualiste, insubordonabile strictei raţiuni, ale conştiinţei umane. Nu e decît un exclusivism păgubitor, ale cărui rădăcini se află pe de o parte în mentalitatea asumată de factură materialist-utilitară, a iluminismului, iar pe de alta în cea, fie şi subliminală, a materialismului dialectic şi istoric care a constituit vreme îndelungată uniforma obligatorie a minţii şi a discursului nostru. Dacă în fostele ţări comuniste marxism-leninismul e măcar formal depreciat, nu acelaşi lucru se poate afirma despre unele, deloc neglijabile, medii occidentale, unde i se acordă încă bizare onoruri. Astfel un Daniel Dubuisson consideră oportun a veşteji "idealismul", susţinînd că filosfiiile acestuia, de la Platon la Heidegger, s-ar fi pus totdeauna în slujba regimurilor tiranice, faptul că la baza celui mai tiranic regim al istoriei contemporane care a fost comunismul s-a aflat doctrina ostentativ materialistă a lui Marx, Engels, Lenin, părînd a nu-l deranja cîtuşi de puţin. După cum pe Alexandra Laignel-Lavastine, (căreia, de altminteri, i-au replicat cu temeinicie cercetătorul american Mac Linscott Ricketts şi Jean-Claude Maurin) n-o stinghereşte aplicarea în exclusivitate a unei grile politice "antifasciste" în comentarea unor personalităţi precum Eliade, Cioran, Ionesco, preluată tale quale din metodologia propagandei comuniste, ca şi cum aceştia n-ar fi fost cu precădere creatori de valori culturale, ci simpli pioni pe tabla unei istorii pe care totalitarismul roşu şi-a impus regulile de joc. Sub egida unui "umanism" tendenţios pînă la desfigurare şi a unei pretinse revizuiri "democratice" continuă în fond diabolizarea "idealiştilor", "misticilor", "reacţionarilor" luaţi de-a valma, execraţi ca "duşmani" ireductibili. Sînt excese ale unei raţiuni deviate, eşuate în excrescenţele abuzului său ordonator care sînt ideologiile. în acest sens avea dreptate Michel Foucault să vorbească despre rolul funest al raţiunii ce-şi depăşeşte măsura, fanatizîndu-se, uzurpîndu-şi propriul statut. în realitate, între polul raţional şi cel spiritualist nu există un clivaj irezolvabil, ci o întreţesere de fire conturînd o unitate superioară ce se cuvine a se regăsi în perspectiva unei culturi responsabile. Dacă unii filosofi ori oameni de ştiinţă au refuzat transcendenţa iar unii teologi au excomunicat orice tentativă de-a raţionaliza credinţa, se înregistrează destui gînditori şi slujitori ai ştiinţei cu deschidere spre religios şi destui slujitori ai bisericii ce acceptă cu bun-simţ luminile raţiunii, precum bunăoară, încă din timpuri mai îndepărtate, Grigorie din Nazianz, care mărturisea: "Cercetez din punct de vedere filosofic lumea sau lumile, materia, sufletul, fiinţele raţionale mai bune sau mai rele, învierea, judecata, patimile lui Cristos. Izbutind să le lămuresc nu va fi fără folos, iar greşind nu e nici o primejdie". Autenticul duh democratic e cuprinzător şi tolerant, îngăduind conexiunile raţiunii criticiste cu ineludabilele valenţe religioase, metafizice, mitice ale sufletului omenesc ce nu se poate recunoaşte decît în polifonia înzestrărilor sale organice. Orice părtinire a unuia din cele două înclinaţii de căpetenie ale acestuia, implicînd nesocotirea, blamarea, interdicţia celorlalte, nu poate avea decît efecte alienante, nu poate decît a-i dezechilibra structura şi a-i perturba grav funcţionalitatea.

Cu asemenea reflecţii am parcurs o carte interesantă, incitantă pentru intelect aş zice tocmai prin bunul său simţ care dobîndeşte uneori o inflexiune polemică: Hîrtia de turnesol a lui Ion Dur. Ocupîndu-se de Nae Ionescu şi de Cioran, autorul său calcă pe un teren minat dacă nu de negaţii explozive (deşi nici acestea nu lipsesc), măcar de suspiciuni, dubii, confuzii. Sînt unele condeie care-l tratează pe faimosul dascăl de filosofie, mentorul unor personalităţi precum Mircea Eliade, Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, Octav Onicescu, Mihai Şora, drept un soi de impostor sau răufăcător pe tărîm spiritual, drept un simplu plagiator, de pildă George Voicu sau Marta Petreu, care, pornind de la un comentariu al lui Zevedei Barbu (apărut în revista Saeculum, nr. 4/1943), "a reluat şi detaliat Ťdosarulť Evelyn Underhill, extinzîndu-l însă şi asupra lui Lucian Blaga care, tot într-un curs de filosofia religiei, ar fi avut ceea ce el însuşi numea undeva Ťamnezia ghilimelelorť faţă de aceeaşi Mistică a autoarei engleze. Punînd pe două coloane textele lui Nae Ionescu şi ale Evelynei Underhill, uneori fără prea multă relevanţă, M. Petreu alcătuieşte, cam exigent cred, imaginea umilă şi demnă doar de a fi compătimită a conferenţiarului universitar prins în postura unui Ťhoţ de cuvinteť şi a unui Ťtocilarť, un ins condamnat să memoreze fidel o cantitate mare de informaţie pentru a o reproduce apoi, teatral, în faţa studenţilor". Să se fi înşelat atît de tare M. Eliade atunci cînd scria că prin filosofia lui Nae Ionescu noi am devenit "contemporanii Europei"? Sau Noica atunci cînd afirma că acelaşi "avea lucruri mai bune de scris decît aproape toţi gînditorii din sud-estul european"? Sau cînd susţinea că Nae Ionescu depăşea elementara "înţelepciune", id est "înfundătura filosofică" a modului românesc curent de-a face filosofie, aflîndu-se alături de Blaga pe unicul drum pe care gîndirea autohtonă putea accede la o filosofie de tip apusean? Ion Dur se străduieşte a ne oferi o imagine obiectivă a gînditorului "socratic", a profesorului care, în optica d-sale, a jucat, "în spaţiul cultural interbelic, un rol maiorescian": "Exegeza profundă a transformat însă Ťzgomotulť produs în jurul operei şi personalităţii lui Nae Ionescu într-o energie care să intensifice judecata cît mai echilibrată, tot aşa cum celebrul Demostene îşi şlefuia dicţia pe fundalul tumultului pricinuit de valurile mării. Căci textele şi reflecţia lui Nae Ionescu contează enorm de mult - în pofida anatemelor la care a fost supus - în efortul de a răspunde la întrebarea: cum a fost şi cum este posibilă filosofia şi filosofarea în această parte a Europei". Dincolo de contestatari, e menţionată pleiada de cercetători cu o favorabilă orientare, mergînd de la iluştrii discipoli menţionaţi la Ion Petru Culianu, care vedea figura lui Nae Ionescu ca a unui "reformator" prin explicitările filosofului "cu privire la un (ego) şi la condiţia de persoană", graţie cărora au fost retrasate "limitele esenţiale" ale metafizicii, ca şi prin interpretarea esenţei "sufletului românesc" din unghi ontologic iar nu istoric, la Ştefan Afloroaei care, menţionînd "dimensiunea pragmatică", cu un "caracter terapeutic", a metafizicii naeionesciene, o raportează la Gadamer, Boehm, Lévinas, şi pînă la Ştefan Voinescu (care l-a editat cu acribie pe celebrul dascăl) şi la Dan Ciachir (s-ar fi cuvenit amintită şi Dora Mezdrea, autoare a unei impresionante reconstituiri biografice, ajunse pînă acum la al treilea tom, în paginile căreia fervoarea devoţiunii nu impietează asupra scrupulozităţii posturii de cercetător).

Dar Nae Ionescu nu poate fi înţeles corect decît prin integrarea sa în contextul epocal, adică în perioada de după prima conflagraţie mondială care a modelat într-un chip specific psihologia continentului. Occidentul care era depozitarul valorilor celor mai reprezentative ale creaţiei europene se găsea "cu nervii la pămînt", într-un "colaps fizic şi psihic", după expresia lui Thomas Mann. Pe un atare background a apărut, în 1918, volumul Declinul Occidentului al lui Oswald Spengler, care îşi propunea a soluţiona raportul dintre cultură şi civilizaţie, raport antinomic în concepţia autorului, cu dramatice consecinţe asupra evoluţiei societăţii. O proliferare a unei raţiuni utilitare, mărginite, a dus la exagerarea importanţei acordate industriei şi maşinismului, precum şi tipului uman corespondent, cel al "omului şofer". Tehnica întrupa astfel o erezie a raţionalismului lipsit de orizont, sugrumător al spiritului, configurînd, după cum spunea Nicolae Berdiaev, o "împărăţie a Cezarului, unde avea loc o "utilizare extraordinară a minciunii". Salvarea nu putea veni decît din "împărăţia Spiritului", capabilă a-i revela omului frustrat, "lumina Adevărului integral". Se preconiza substituirea factorului tehnic, ajuns la o grotescă supradimensionare, prin factorul religios, prin ceea ce Hermann Keyserling numea "cultura ecumenică". La rîndul său, sincronizat cu o asemenea frămîntare spirituală a Europei, Nae Ionescu îmbrăţişa acest Zeitgest, manifestîndu-se drept unul din promotorii săi cei mai relevanţi în spaţiul românesc. Plutea în văzduh o nevoie de lustraţie, de misticism, de regenerare prin suflet, o nevoie imperioasă, exploatată în mod cinic pînă şi sub forma bolşevismului care avea "semnificaţia simbolică" deturnată a unei promisiuni evanghelice, cea a unui paradis terestru făgăduit mulţimilor. Autorul Metafizicii se situa la antipodul socialismului degenerat în totalitarism nu doar prin religiozitate, prin "grija tainică a mîntuirii" ce-i străbate întreaga acţiune, ci şi prin ideea reabilitării individului, a personalităţii ocultate de o aritmetică a colectivismului mistificator. El constata cu mîhnire o "scădere a religiozităţii", o reducţie a contactului cu absolutul produsă de înţelegerea eronată a factorului religios în baza unor raporturi sociale alterate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara