Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Debut:
Despre moralitatea esteticului de Sorin Popa

În fiecare lună, redactorii României literare vor publica un debutant în al cărui scris au intuit o promisiune certă. Începem cu Sorin Popa, născut în 1985, la Olteniţa, licenţiat în Filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Martin Heidegger, şi masterand doi ani de zile la Universitatea Paris IV Sorbonne, sub coordonarea lui Jean-Luc Marion. Îl propune Sorin Lavric.

O teza comună a criticii literare afirmă preeminenţa esteticului în faţa eticului în artă. Aceasta teză mi s-a părut întotdeauna simplificatoare. Esteticul şi sacrul sunt strict complementare (una o presupune pe cealaltă), fie când se ignoră una pe alta, fie când dau naştere unui unic sentiment. Când sunt polare, esteticul devine jubilaţia extatică a formei. Estetismul e un fel de gratificare anarhică a lumii sensibile, fiindcă nimic nu poate întrece nesaţiul pentru lumea vizibilă.

Argumentul central al estetismului este că judecata estetică e prin natura ei independentă de etic. Dar nu am putea vorbi de libertatea esteticului, dacă el nu ar fi profund neliber. Ceva nu poate fi liber cu adevărat decât faţă de închisoarea lui, dar acel lucru, care l-ar face neliber, e condiţia libertăţii lui. Fără el, libertatea devine vid, nonsens. Plăcerea ultimă în plan estetic presupune întotdeuna un loc în care ea ar fi imposibilă, implică o parte nevăzută împotriva căreia îţi revendici libertatea. Te afli, cu alte cuvinte, cu atât mai mult în sfera eticului, cu cât el pare mai absent din viziunea ta estetică. Unde Dumnezeu se află eticul, atunci, când asculţi nocturnele lui Chopin sau priveşti o pictură de Kandinsky? Ei bine, eticul, înţeles doar ca normă şi cutumă, nu are nimic de-a face cu eticul care e prezent în piesele lui Chopin, fiindcă eticul adevărat e întotdeauna totuna cu sacrul. Restricţiile etice, prin exactitatea lor, doar aproximează sacrul: absolutizarea sacrului e de fapt un relativism pentru o lume care, altminteri, prin percepţia slabă a sacralităţii, ar risca s-o piardă cu totul.

Pe de altă parte, asta nu înseamnă că sacrul este o rezervaţie accesibilă doar „metafizicienilor”. Sunt oameni care plâng când văd soarele răsărind. Această senzaţie, atât de definitivă, este de ordinul religiosului, face parte din sfera de rezonanţă a sacrului. Chiar dacă cel care o trăieşte este un ateu. Percepţia religioasă augmentează percepţia cotidiană, provocând un sentiment care nu e indus mecanic de ceva sensibil, nu există o corespondenţă cu un obiect bine definit, dar ceva este, în chipul cel mai pregnant, perceput: aura nevăzută a tuturor obiectelor, absenţa enormă pe care o presupune prezenţa lor imediată.

Conceptul de frumos ar fi de negândit în absenţa eticului. Frumosul nu e, în opinia mea, o afacere strict ochiometrică. Orice peisaj, de pildă, subîntinde un model ideal pe care creatorul îl are în minte, un sens oricât de confuz. Sensul nu poate fi obţinut pe cale documentară, nu poate fi dovedit prin filiaţie de informaţii, căci el nu e nicidecum vreo informaţie. Cu toate astea, el se află la îndemână. Iată-l, de pildă, în faptul acesta simplu, de a citi un text, de a respira, de a asculta sunetul ambiguu al înserării. Arta, în izbucnirea ei originară, urmăreşte să caute toate modurile posibile de expresie umană. Arta, s-a spus, nu e morală sau imorală, căci sarcina ei este de a explora limitele înseşi ale creativităţii omeneşti. Dar, dintr-o dată, arta are un rol, funciarmente, gnoseologic, căci a aduce pe lume entităţile stranii ale artei nu e mai puţin un efort de cogniţie decât a descoperi structura atomului. Însă dacă singura limită a cunoaşterii rezidă într-un calapod a priori, atunci arta nu poate decât să dezvăluie, cu minuţia cea mai radicală de care e capabilă, structura ceremonială a faptului de a fi. Cu dualităţile lui, cu complementarităţile (şi contrastele) lui circulare.

Există obiecte de artă în care reciprocitatea eticului şi a frumosului are o evidenţă mai mare. Pictura „Grădina plăcerilor lumeşti”, de Hieronymus Bosch van Aken, de pildă, e unul dintre cele mai radicale studii antropologice din câte cunosc, o extraordinară transpunere figurativă a viciilor şi nesaţiului carnal. În partea dreaptă a tripticului, vedem o întruchipare a iadului.

Iată călugariţa-porc, lascivă şi detracată, creatura hibridă lăcustă- om, vreun funcţionar abrutizat, preotul rebrobator, un inchizitor fanatic devenit pe jumătate ţap, sau dimpotrivă, devenit un fel de iepure-om, de o indolenţă animalic-psihopată. Iată lăcomia, cu limba ei lungă şi solzoasă de reptilă. Iată cupiditatea carnală, irepresibilă (ajunsă, finalmente, sadism), ca un şobolan veneric cu cioc de găină şi ţepi în loc de mustăţi.

Trăind tot timpul în evidenţa benignă a firescului efemer, rămânem inconştienţi faţă de bestiarul care se alcătuieşte, rând cu rând, în forul nostru lăuntric. Putem privi în pictura lui Bosch, în partea centrală, plictisul nostru de viaţă, repulsiile noastre cotidiene, tânguirile noastre impure. Un regn fantasmatic, de trupuri captive într-o germinaţie coruptă, o lume metamorfozată grotesc de toxina avidităţilor. Imaginarul acesta ţine de alcătuirea modelului nostru ideal intim, de felul în care frumosul şi urâtul, monstruosul şi binele intră în mixtura complicată a raportului nostru cu lumea, cu noi înşine.

Orice manie sau maliţie de durată, orice gând de care ne bucurăm cu nebunească mândrie, aşază un gnom hidos în peisajul nostru nocturn. Nonşalanţi până la dumnezeu (sau diavol), echivalăm originalitatea cu şocul frust şi creativitatea cu fronda. Suntem neloiali din prostia de a confunda libertatea cu frivolitatea. Suntem profetici dar livizi, suprarealişti şi infantili. Suntem liberi dar ne auto-victimizăm mai mult decât am face-o sub o dictatură. Libertatea absolută de a amesteca frumosul cu urâtul e, în realitate, forma cea mai groba de a le ţine scindate, într-un maniheism schimonosit.

Suntem fascinaţi de urât şi de rău, pentru că suntem fascinaţi, în mai mare masură, de contrariul lor absolut. Singurele cazuri de amor „veritabil” faţă de ceva rău sau urât, pe care le cunosc, sunt cazurile clinice. A se evita, aşadar, răstălmacirea curentă legată de ”estetica” urâtului: urâtul adevărat nu e fascinant, dimpotrivă, e întotdeauna plicticos, repetitiv, respingător, leşios (o magherniţă infectă, un om imbecil, o mâncare putrezită), în timp ce o poezie despre urât a lui Arghezi, de pildă, e pe de-a-ntregul frumoasă.

Arta nu înfăţişează întotdeauna imagini frumoase. Saturnul lui Goya, de pildă, n-are nimic frumos în el, însă pune în mişcare conştiinţa noastră, în mod automat, în direcţia problemei binelui. Fascinaţia pentru morbid poate fi o probă de maturitate, o lucidă profilaxie contra demoniei materiei. Privim tabloul lui Goya cu o sfântă oroare. Pe de altă parte, bestialitatea înfăţişată în această pictura face, în mod necesar, cuplu cu angelismul, altminteri nu ar avea nici un sens.

Obiectul estetic e amoral, se spune. Prin frumos, obiectul estetic tinde spre o bună gratuitate, doar atunci când include religiosul. Iar de inclus, îl include întotdeauna, numai că doar uneori sesizăm asta. Să luăm Lolita, de pildă. Admit că e o prostie să judeci cartea asta din unghi pur moral. Dar nu prea sunt de acord nici cu judecarea ei din unghi pur estetic. Romanul ar fi fost de o gratuitate zen dacă inocenţa şi malversaţiunea ar fi fost în echilibru. Dar a doua trece, perfid, drept prima. Ceea ce cred că are loc în această carte este un extrem de bun deghizament, aproape de perfecţiune, al impurităţii în sublim. Translaţia psihosomatică a experienţei lui Humbert Humbert în experienţa cititorului obişnuit este nulă („nimfeta” e un simplu copil), dar devine deodată conceptibilă, admisibilă sub aura sublimului. Sublimul emanat de carte este însă perfect tranzitiv. Sublimul, oriunde ar fi, e bun şi egal cu propria sa strălucire.

Frumuseţea este, în teoria mea, una dintre experienţele fundamentale ale religiosului, chiar dacă, cel mai adesea, trece drept simplă ”plăcere estetică.” De parcă această plăcere nu ar fi forma cea mai frecventă prin care omul glorifică existenţa.

Arta e un bun mijlocitor, e linia străvezie a orizontului unde cerul sacrului întâlneşte pământul frumosului. Arta e profund morală, nu în sensul că ar trebui să livreze vreun standard de comportament, ci, prin faptul că subtîntinde mereu un mod de raportare la lume, ea pune problema eticului. Arta e, prin urmare, terapie pură, e un extaz estetic şi tămăduitor. Trăiesc scurtcircuitul delicat al frumuseţii şi mă gândesc că răul cel mai mare care ni se poate întâmpla, ca oameni liberi, e să ne asfixiem mintea cu trivialitate şi mize meschine, să cultivăm, în inima noastră, zi de zi, o dispoziţie mediocră. Să cădem pradă unei agitaţii grandilocvente, cu care să umplem nişte zile ce ar putea fi trăite plenar sub semnul frumosului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara