Nicolae Labiş a fost asasinat de
un agent al Securităţii, care l-a
împins între primul şi al doilea
vagon al unui tramvai în seara
zilei de 9 decembrie 1956, în
zona Spitalului Colţea, din Bucureşti.
Cu coloana vertebrală fracturată a
fost dus la acest spital, apoi mutat la
Spitalul de Urgenţă. Acolo, imobilizat
în pat, a primit vizitele unor prieteni,
ale unor admiratori, ale surorii lui,
Margareta Labiş, a dictat şi o poezie
şi a murit în dimineaţa zilei de 22
decembrie.
A fost asasinat pentru că făcea
parte dintr-un „lot” de tineri anchetaţi
de Securitate şi, inevitabil, viitori
deţinuţi politici. (În discuţii particulare
ei aprobaseră revolta anticomunistă
declanşată la 23 octombrie 1956 la
Budapesta şi încheiată printr-un
masacru săvârşit de trupele sovietice
de ocupaţie în noaptea de 10-11
noiembrie 1956. Mai mult, susţinuseră
că o asemenea mişcare ar trebui
organizată şi la Bucureşti.) Pe Nicolae
Labiş ar fi fost greu să-l aducă cineva
în faţa unui tribunal militar şi să-l
condamne la închisoare, pentru că,
deşi foarte tânăr, avea deja o oarecare
faimă. Datorită înzestrării excepţionale
pentru poezie, dar şi datorită intenţiei
oficialităţii comuniste de a face din
el un simbol al apariţiei unei „noi
literaturi” în România, ajunsese, la
numai 21 de ani, un personaj binecunoscut.
Nu putea fi judecat, aureola
lui nu încăpea într-o sală de judecată.
În aceste condiţii s-a hotărât suprimarea
lui.
Nu este locul aici să desfăşor toate
informaţiile şi argumentele de care
dispun ca să demonstrez că a fost
vorba de o crimă politică, şi nu de un
accident de circulaţie. (Am să o fac
într-o carte, la care lucrez în prezent.)
Vreau însă să atrag atenţia asupra
unui volum memorialistic de mare
interes pentru elucidarea cazului,
semnat de un prieten al poetului şi
publicat în 2005, post-mortem, întrun
tiraj confidenţial (astfel încât a
rămas aproape necunoscut criticilor
şi istoricilor literari): Portik Imré,
Hora morţii, consemnări despre
prietenul meu Nicolae Labiş, ediţie
îngrijită de profesor Florin Diac,
lucrare apărută sub egida „Societăţii
pentru Învăţătura Poporului Român”,
Bucureşti, Ed. Oscar Print, 236 pagini.
Portik Imré, fiul unui muncitor la
căile ferate din Reghin, a fost coleg
(şi foarte bun prieten) cu Nicolae
Labiş la Şcoala de Literatură „Mihai
Eminescu” din Bucureşti, unde a fost
admis în 1952. Bolnav de plămâni,
a murit în 1992, la Sânnicolau Mare.
Istoricul scrierii şi publicării cărţii
este schiţat, într-o scurtă prefaţă, de
Margareta Labiş:
„Îndurerat de pierderea celui mai
bun prieten, Portik Imré a urmărit
tot ce s-a scris despre poet de-a lungul
anilor, cu intenţia de a elucida misterul
morţii lui Nicolae Labiş.
Autorul nu a putut să-şi publice
cartea în timpul vieţii. După moartea
lui, o copie a manuscrisului – purtând
ştampila învechită a unei cunoscute
edituri din Capitală – a fost dăruită,
spre publicare, familiei poetului
Nicolae Labiş, de sora autorului, prof.
Elisabeta Gheorghişan”.
Se înşeală cine crede că Nicolae
Labiş era un naiv, care se lăsa manipulat
de propaganda comunistă. A fost un
naiv, pe la 14-15 ani. Cu inteligenţa
lui sclipitoare, cu luciditatea lui, cu
o intuiţie a vieţii care nu putea să nu
sesizeze nefirescul, dus până la grotesc,
al stilului de viaţă comunist, el a
înţeles foarte repede în ce vremuri
nefericite, nefavorabile pentru literatură,
s-a întâmplat să se nască. Şi a început
să lupte pentru libertatea lui (iar dacă
ar fi trăit mai mult, foarte probabil
ar fi luptat şi pentru libertatea altora).
Totuşi, puţini ştiu că, în repetate
rânduri, încă de pe vremea când era
considerat un reprezentant al „literaturii
noi”, el a contrariat prin nonconformism
autorităţile comuniste. Iată un episod
din biografia lui Nicolae Labiş evocat
de Portik Imré:
„Prietenia noastră [...] a fost pusă
la încercare, cu ocazia punerii în
discuţie, în adunarea organizată pe
şcoală, a lui Labiş pentru aşa-zisele
sale abateri de la disciplina şcolii,
prin introducerea şi colportarea în
şcoală între colegi a unor publicaţii
interzise, prin intenţia lui de a-l vizita
pe Arghezi, dar mai ales prin admiraţia
lui faţă de «literatura putrefacţiei»”.
La această dezbatere, constrâns
de activiştii comunişti, Portik Imré a
condamnat formal „decadentismul”,
dar a refuzat să spună ceva împotriva
prietenului său. După discuţii aprinse,
la care au participat profesori şi elevi,
Nicolae Labiş a scăpat cu o pedeapsă
uşoară, fiind consemnat în şcoală
(care avea şi internat) trei săptămâni.
În perioada şcolii – îşi aminteşte
Portik Imré –, Nicolae Labiş îl frecventa
pe un anticar care vindea, discret,
cărţi interzise. Între tânărul poet,
anticar şi diferiţi clienţi ai acestuia
se stabilise un fel de complicitate,
netrădată de niciunul dintre ei.
Circumspecţia şi ostilitatea autorităţ
ilor faţă de Nicolae Labiş s-au
amplificat în timp, ducând printre
altele la acuzarea lui de viol (pentru
că sărutase o fată pe o bancă, în curtea
şcolii!). La o şedinţă inchizitorială –
ca multe din acea epocă – s-a cerut
şi s-a votat darea lui afară din
UTM: „Propunerea biroului organizaţiei
de bază ca Labiş Nicolae să fie exclus
din UTM era «motivată» şi de alte
păcate, anterioare, făcându-se o
legătură directă între literatura
«decadentă», ideologia «burgheză»
şi încălcarea normelor «moralei
comuniste». [...] de data asta, cei
ce întocmiseră referatul atacau frontal
şi total pe Labiş şi nu dădeau nicio
şansă prietenilor şi iubitorilor de
adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizaţi
la rândul lor. Momentul atacului era
bine ales. Psihoza fricii de a nu ajunge
pe lista celor ce după primul an vor
fi trimişi în «producţie», sau acolo de
unde au venit, a făcut ca toţi vorbitorii
să-l condamne pe Labiş, şi să numi
asculte îndemnurile la o judecată
dreaptă. De două ori mi s-a dat
cuvântul,iar a treia oară – fiind refuzat
– l-am luat singur. [...] Apoi s-a trecut
la vot.
– Cine este pentru excluderea din
UTM a tovarăşului Labiş Nicolae să
ridice mâna, a spus şMirceaţ Stoian.
Ştiam că mulţi doresc căderea lui
Labiş, însă atâtea mâini ridicate nu
visaseră nici organizatorii mascaradei,
pentru că după numărarea lor doar
una singură lipsea pentru ca să fie
«unanimă». [...]
Cu toate că eram conştient de
faptul că gestul meu nu mai poate
schimba nimic, am votat contra
propunerii biroului.”
Aceasta era atmosfera în care trăia
poetul venit din nordul Moldovei,
incompatibil, prin nobleţea lui, cu
promiscuitatea stilului de viaţă
comunist. Din sintagma „tovarăşul
Nicolae Labiş”, cuvântul „tovarăşul”
cade ca o coajă inaderentă.
În atmosfera de teroare ideologică
(dar şi pe fondul unei invidii viscerale
a celor din jur), situaţia poetului se
înrăutăţeşte rapid, el ajungând în
scurtă vreme un proscris:
„De fapt, observasem mai de mult
că l-au ajuns zilele în care până şi
prietenii săi cei mai buni de altădată
se îndepărtau de el, îl ocoleau şi se
fereau să fie văzuţi împreună cu el.
Acest proces de izolare s-a accentuat
după Congresul Scriitorilor şdin iunie
1956ţ, fiindcă niciunul dintre cunoscuţii
lui, care ţinea la cariera literară, nu-
şi permitea să fie văzut împreună cu cel ce respingea «îndrumarea partidului»”.
„La căsătoria lui Toma Atanasiu
cu Ioana Zamfir, colegi de ai noştri,
în prezenţa nuntaşilor, ce nu erau
în număr mai mare de douăsprezece
persoane, la un moment dat şNicolae
Labiş, cu numai câteva săptămâni
înainte de moartea saţ a început să
cânte, acompaniat în surdină şi de
alte voci, Trăiască regele. şnu era
pentru prima oarăţ. Nu ştiu cât de
tare o fi cântat de data asta, însă ştiu
de la el că vocea lui a ajuns la urechile
celor ce erau plătiţi pentru veghe şi
supraveghere, precum şi conducerea
Uniunii. [...] Îngrijorarea lui Labiş era
întemeiată fiindcă, aşa cum aminteşte
I. Băieşu, «în ziua când a murit, Labiş
era un scriitor interzis. El nu avea
voie să publice în perioada aceea».”
Cel mai impresionant şi semnificativ
pasaj al evocării lui Portik Imré îl
constituie acela referitor la zilele care
au urmat după împlinirea de către
Nicolae Labiş a vârstei de 21 de ani,
la 2 decembrie 1956:
„De când îl cunoşteam, doar în
acele zile de decembrie l-am văzut
atât de preocupat de soarta lui. Până
atunci părea liber şi independent, ca
un albatros în zbor [...] Acum era
frământat de tot felul de gânduri,
fiindcă tinichele legate de coadă, în
mod deschis sau tainic, îi îngreunau
tot mai mult zborul. [...]”
În acele zile, poetul i-a făcut
prietenului său o confesiune zguduitoare:
„– Indiferent ce voi rezolva la
editură, peste trei zile vor fi la tine
şla Covasnaţ. Asta va fi sâmbătă sau,
cel târziu, duminică. Trebuie să dispar
pentru un timp din faţa şi din ochii
lor. Şi, ca să nu dea de urma mea, nu
o să spun nimănui când şi unde plec.
Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui,
nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci.
Vreau să dispar din Bucureşti fără
urmă.”
Trebuie să dispar pentru un
timp din faţa şi din ochii lor... Cu
instinctul lui de fiinţă liberă, Nicolae
Labiş simţea că este vânat. N-a dispărut
din Bucureşti şi, drept urmare, a
dispărut de pe faţa pământului.
Mihail Stoian, citat de Portik Imré,
îşi aminteşte o mărturisire făcută
de poet pe patul de moarte: „La spital
mi-a povestit cum s-a consumat
accidentul... îmi aduc aminte că vorbea
despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi,
însoţit de doi bărbaţi şi o femeie,
balerină, coborâseră în pasaj, la
«Victoria» [...] a vrut să ia tramvaiul,
nu spre casă, ci spre casa femeii, a
încercat să se urce prin faţă la clasa
a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit
şi, în ultima secundă, s-a prins de
grătarul intermediar, dintre vagoane:
«ţineam ochii mari deschişi – i-a spus
Nicolae Labiş lui Mihail Stoian – şi
vedeam cum din capul meu izbit de
caldarâm ies scântei»”.