Nicolae Labiş a fost asasinat de un agent al Securităţii, care l-a împins între primul şi al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colţea, din Bucureşti. Cu coloana vertebrală fracturată a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgenţă. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiş, a dictat şi o poezie şi a murit în dimineaţa zilei de 22 decembrie.

A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un „lot” de tineri anchetaţi de Securitate şi, inevitabil, viitori deţinuţi politici. (În discuţii particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanşată la 23 octombrie 1956 la Budapesta şi încheiată printr-un masacru săvârşit de trupele sovietice de ocupaţie în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult, susţinuseră că o asemenea mişcare ar trebui organizată şi la Bucureşti.) Pe Nicolae Labiş ar fi fost greu să-l aducă cineva în faţa unui tribunal militar şi să-l condamne la închisoare, pentru că, deşi foarte tânăr, avea deja o oarecare faimă. Datorită înzestrării excepţionale pentru poezie, dar şi datorită intenţiei oficialităţii comuniste de a face din el un simbol al apariţiei unei „noi literaturi” în România, ajunsese, la numai 21 de ani, un personaj binecunoscut. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiţii s-a hotărât suprimarea lui.

Nu este locul aici să desfăşor toate informaţiile şi argumentele de care dispun ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, şi nu de un accident de circulaţie. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez în prezent.) Vreau însă să atrag atenţia asupra unui volum memorialistic de mare interes pentru elucidarea cazului, semnat de un prieten al poetului şi publicat în 2005, post-mortem, întrun tiraj confidenţial (astfel încât a rămas aproape necunoscut criticilor şi istoricilor literari): Portik Imré, Hora morţii, consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş, ediţie îngrijită de profesor Florin Diac, lucrare apărută sub egida „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român”, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 236 pagini. Portik Imré, fiul unui muncitor la căile ferate din Reghin, a fost coleg (şi foarte bun prieten) cu Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde a fost admis în 1952. Bolnav de plămâni, a murit în 1992, la Sânnicolau Mare. Istoricul scrierii şi publicării cărţii este schiţat, într-o scurtă prefaţă, de Margareta Labiş:

„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenţia de a elucida misterul morţii lui Nicolae Labiş.

Autorul nu a putut să-şi publice cartea în timpul vieţii. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ştampila învechită a unei cunoscute edituri din Capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiş, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghişan”.

Se înşeală cine crede că Nicolae Labiş era un naiv, care se lăsa manipulat de propaganda comunistă. A fost un naiv, pe la 14-15 ani. Cu inteligenţa lui sclipitoare, cu luciditatea lui, cu o intuiţie a vieţii care nu putea să nu sesizeze nefirescul, dus până la grotesc, al stilului de viaţă comunist, el a înţeles foarte repede în ce vremuri nefericite, nefavorabile pentru literatură, s-a întâmplat să se nască. Şi a început să lupte pentru libertatea lui (iar dacă ar fi trăit mai mult, foarte probabil ar fi luptat şi pentru libertatea altora).

Totuşi, puţini ştiu că, în repetate rânduri, încă de pe vremea când era considerat un reprezentant al „literaturii noi”, el a contrariat prin nonconformism autorităţile comuniste. Iată un episod din biografia lui Nicolae Labiş evocat de Portik Imré:

„Prietenia noastră [...] a fost pusă la încercare, cu ocazia punerii în discuţie, în adunarea organizată pe şcoală, a lui Labiş pentru aşa-zisele sale abateri de la disciplina şcolii, prin introducerea şi colportarea în şcoală între colegi a unor publicaţii interzise, prin intenţia lui de a-l vizita pe Arghezi, dar mai ales prin admiraţia lui faţă de «literatura putrefacţiei»”.

La această dezbatere, constrâns de activiştii comunişti, Portik Imré a condamnat formal „decadentismul”, dar a refuzat să spună ceva împotriva prietenului său. După discuţii aprinse, la care au participat profesori şi elevi, Nicolae Labiş a scăpat cu o pedeapsă uşoară, fiind consemnat în şcoală (care avea şi internat) trei săptămâni.

În perioada şcolii – îşi aminteşte Portik Imré –, Nicolae Labiş îl frecventa pe un anticar care vindea, discret, cărţi interzise. Între tânărul poet, anticar şi diferiţi clienţi ai acestuia se stabilise un fel de complicitate, netrădată de niciunul dintre ei.

Circumspecţia şi ostilitatea autorităţ ilor faţă de Nicolae Labiş s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzarea lui de viol (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea şcolii!). La o şedinţă inchizitorială – ca multe din acea epocă – s-a cerut şi s-a votat darea lui afară din UTM: „Propunerea biroului organizaţiei de bază ca Labiş Nicolae să fie exclus din UTM era «motivată» şi de alte păcate, anterioare, făcându-se o legătură directă între literatura «decadentă», ideologia «burgheză» şi încălcarea normelor «moralei comuniste». [...] de data asta, cei ce întocmiseră referatul atacau frontal şi total pe Labiş şi nu dădeau nicio şansă prietenilor şi iubitorilor de adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizaţi la rândul lor. Momentul atacului era bine ales. Psihoza fricii de a nu ajunge pe lista celor ce după primul an vor fi trimişi în «producţie», sau acolo de unde au venit, a făcut ca toţi vorbitorii să-l condamne pe Labiş, şi să numi asculte îndemnurile la o judecată dreaptă. De două ori mi s-a dat cuvântul,iar a treia oară – fiind refuzat – l-am luat singur. [...] Apoi s-a trecut la vot.

– Cine este pentru excluderea din UTM a tovarăşului Labiş Nicolae să ridice mâna, a spus şMirceaţ Stoian. Ştiam că mulţi doresc căderea lui Labiş, însă atâtea mâini ridicate nu visaseră nici organizatorii mascaradei, pentru că după numărarea lor doar una singură lipsea pentru ca să fie «unanimă». [...]

Cu toate că eram conştient de faptul că gestul meu nu mai poate schimba nimic, am votat contra propunerii biroului.”

Aceasta era atmosfera în care trăia poetul venit din nordul Moldovei, incompatibil, prin nobleţea lui, cu promiscuitatea stilului de viaţă comunist. Din sintagma „tovarăşul Nicolae Labiş”, cuvântul „tovarăşul” cade ca o coajă inaderentă.

În atmosfera de teroare ideologică (dar şi pe fondul unei invidii viscerale a celor din jur), situaţia poetului se înrăutăţeşte rapid, el ajungând în scurtă vreme un proscris:

„De fapt, observasem mai de mult că l-au ajuns zilele în care până şi prietenii săi cei mai buni de altădată se îndepărtau de el, îl ocoleau şi se fereau să fie văzuţi împreună cu el. Acest proces de izolare s-a accentuat după Congresul Scriitorilor şdin iunie 1956ţ, fiindcă niciunul dintre cunoscuţii lui, care ţinea la cariera literară, nu- şi permitea să fie văzut împreună cu cel ce respingea «îndrumarea partidului»”. „La căsătoria lui Toma Atanasiu cu Ioana Zamfir, colegi de ai noştri, în prezenţa nuntaşilor, ce nu erau în număr mai mare de douăsprezece persoane, la un moment dat şNicolae Labiş, cu numai câteva săptămâni înainte de moartea saţ a început să cânte, acompaniat în surdină şi de alte voci, Trăiască regele. şnu era pentru prima oarăţ. Nu ştiu cât de tare o fi cântat de data asta, însă ştiu de la el că vocea lui a ajuns la urechile celor ce erau plătiţi pentru veghe şi supraveghere, precum şi conducerea Uniunii. [...] Îngrijorarea lui Labiş era întemeiată fiindcă, aşa cum aminteşte I. Băieşu, «în ziua când a murit, Labiş era un scriitor interzis. El nu avea voie să publice în perioada aceea».”

Cel mai impresionant şi semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiş a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:

„De când îl cunoşteam, doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber şi independent, ca un albatros în zbor [...] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. [...]”

În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:

„– Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine şla Covasnaţ. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din faţa şi din ochii lor. Şi, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când şi unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din Bucureşti fără urmă.”

Trebuie să dispar pentru un timp din faţa şi din ochii lor... Cu instinctul lui de fiinţă liberă, Nicolae Labiş simţea că este vânat. N-a dispărut din Bucureşti şi, drept urmare, a dispărut de pe faţa pământului.

Mihail Stoian, citat de Portik Imré, îşi aminteşte o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi, însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» [...] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «ţineam ochii mari deschişi – i-a spus Nicolae Labiş lui Mihail Stoian – şi vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.