Pe Denisa Duran (care semna pe atunci Denisa Mirena Pişcu) am citit-o prima dată acum mai bine de 10 ani, când debutase cu Pufos şi mecanic (Editura Vinea, 2003), volum surprinzător de matur şi de legat pentru o primă carte şi care, cel mai important, impunea o voce particulară, distinctă cumva de valul poetic douămiist. Mi s-a părut atunci că seamănă cu Simona Popescu, într-un fel de continuare a unei poetici a feminităţii neostentative, minimaliste, antifrastice şi, de multe ori, lipsite de zorzoane.
O regăsesc, după multă vreme, într-un foarte interesant volumexperiment, intitulat Dorm, dar stau cu tine, ce promite, încă din imaginea de pe prima copertă, o împărtăşire a maternităţii, cea mai puternică experienţă pentru o femeie. Experienţă din care, de multe ori, din nefericire, nu se prea (poate) face poezie. Pentru că experienţa naşterii (a oricărui fel de naştere) sau a descrierii primelor luni de viaţă ale copilului tău (sau, în fine, a primelor eboşe ale operei) sunt greu de prins în cuvinte, fără să aluneci în capcanele clasice: patetism, dulcegării, autobiografism facil, exhibiţionism ş.a. În fond, orice carte despre maternitate este, până la urmă, o artă poetică, într-o logică a echivalării celor două experienţe creatoare. Şi una, şi cealaltă sunt foarte greu de făcut. Cartea Denisei Duran este, şi o spun de la bun început, o carte altfel despre miracolul maternităţii. Nu doar pentru că propune o formulă experimentală, în care textul – minimalist, asertiv, complet epurat de artificii – se îmbină fericit cu frumoasele ilustraţiicolaj realizate de poeta şi artistul plastic Floarea Ţuţuianu. Ci şi pentru că pare, aşa cum foarte bine a observat Ştefan Manasia, în textul de pe coperta a patra a cărţii, un text al supravieţuirii, care să recupereze, la o adică, o experienţă miraculoasă cum e naşterea unui copil, într-o „realitate de film postapocaliptic”, de care nu suntem foarte departe astăzi.
Volumul are structura unui jurnal, în care mama îşi notează minimal, cu discreţie, aproape cenzurându-şi emoţia, primele impresii ale maternităţii, dar şi primele experienţe de descoperire a lumii prin care trece copilul, o fetiţă, în primul ei an de viaţă. Este o carte a devenirii despre o mamă care-şi descrie copilul în primele lui experienţe de viaţă, în faţa unui soi de alien (şi alienaţi suntem toţi, astăzi, în plin extaz postconsumist), incapabil să (mai) înţeleagă miracolul acestui început: „Cel mai mult îi place să o plimb în braţe vertical, cu capul pe umărul meu. Se uită cu mare atenţie la tot ce-i în jur. Întoarce capul, ridică din sprâncene şi tace chitic – doar din când în când plescăie din limbuţă”. Din acest punct de vedere, Dorm, dar stau cu tine este nu atât o mărturisire (impudică, exhibiţionistă), cât o mărturie cu valoare general-umană. A oricărei mame, din orice epocă. Mama pândeşte gesturile copilului şi le notează simplu, încercând să nu piardă, prin efuziuni sau excese de limbaj, firescul lor: „A învăţat să apuce cu mâna şi să desprindă soarele şi pământul prinse în scai, deasupra ei, în pătuţ. Când ne uităm în cărţile de poveşti, întinde mâna spre imagini, să le prindă, să le desprindă”. Deşi minimale, aproape telegrafice, notaţiile sunt cât se poate de cinematografice şi, împreună cu fotografiile, creează impresia unui road-movie foarte vizual, în care copilul creşte de la pagină la pagină, scoate primele sunete, învaţă „să dea pupici”, face primii paşi, cercetează lumea cu ochi mari şi strălucitori. Uneori, imaginile sunt nişte stampe delicate, ca aceasta: „Azi i-a ieşit primul dinţişor. Îl căutam în guriţa ei, între limbă şi buza de jos, printre baloanele mici de salivă, ca pe un giuvaier preţios”.
E greu de spus de unde vine emoţia puternică a acestui volum care ne descrie, în fond, o experienţă atât de personală, şi o face cu atât de puţine mijloace. Poate din decupajele fireşti din cotidianul copilului, înregistrat reportericeşte, aproape fără comentarii („Când i-e somn, se freacă la ochi cu dosul mâinilor şi poţi să-i vezi palmele mici, desfăcute, cu liniuţele lor cu tot”), doar sugerând, fără să formuleze explicit, spectaculosul acestor felii de viaţă. Poate din controlul asupra limbajului, păstrat în limitele asertivului şi ale unei false neutralităţi, care sporeşte emoţia, făcând loc unor „întâmplări” poetice memorabile: „Când găseşte câte-un obiect nou şi interesant pe care vrea să-l cunoască, nu îl înşfacă, pur şi simplu, nu pune mâna pe el, ci îl amuşinează cu degetele. Deschide mâna ei mică şi o apropie de obiect, fără atingere, o cupolă tactilă fremătătoare, încercând să-i simtă forma, să-i priceapă conturul”. Un foarte frumos şi delicat jurnal al primelor experienţe ale copilului, prin ochii curioşi ai căruia s-ar putea întâmpla ca şi noi să vedem, pentru o secundă, lumea altfel.