Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Despre Martha Bibescu şi "Escadrila Albă de Georgiana Leancă


Reporter: Vorbiţi-mi, vă rog, despre Mogoşoaia.

Mariana Drăgescu: Am cunoscut-o pe Martha la sărbătorile de Sf. Gheorghe. A fost de două ori, că pe urmă a venit '44. Bibescu a murit în '41 şi noi în '42 şi '43 am fost în grupul ăsta de aviatori, ne-a invitat de SF. Gheorghe la această masă în amintirea lui. Şi masa o puneau în parcul castelului; Sf. Gheorghe e în aprilie şi de multe ori era vreme frumoasă. Martha se vede prea puţin. Aicea e ea, tot cu pălăria, Bâzu Cantacuzino, ăsta e comandantul aviaţiei noastre, şi nişte camarazi. După ce luam masa, făceam o plimbare prin parc şi ea mergea şi ne povestea diferite lucruri. Bâzu Cantacuzino a fost mare pilot de vânătoare, unul din aşii aviaţiei. Şi aicea e Marina Ştirbei. Am făcut pilotajul împreună şi ea a fost cu ideea înfiinţării escadrilei noastre.

R.: Ea a fost cu ideea?! E o deschizătoare de drumuri, atunci. Cum s-a întâmplat?

M.D.: Da, ea a fost. S-a întâmplat cu ocazia unor manevre militare din 1938, când, pentru prima dată la noi în ţară, au fost concentrate patru femei aviatoare.

Manevrele s-au făcut în octombrie, toamna, la Galaţi, pentru că se făceau către frontiera sovietică. Aviaţia noastră, care a participat şi ea împreună cu armata terestră la aceste manevre, era împărţită în două, ca să se simuleze o bătălie, erau exerciţii. Atunci şi noi ne-am trezit cu nişte scrisori, în 1938, în care se spunea că suntem convocaţi la manevre pentru că ei voiau să vadă dacă noi am putea face faţă unui conflict armat în caz de război. Şi atunci au ales cinci, a fost Marina, Nadia Russo, eu şi Virginia Duţescu şi Irina Bârnaia. Pe noi, în afară de Marina, care avea un rol aparte, ne-a împărţit în două: două din noi eram în "armata inamică", armata roşie, şi două în armata albastră. Ne-au pus la dispoziţie nişte avioane şi eram trimise cu diferite ordine urgente în diferite localităţi din sudul Basarabiei şi Moldovei, că pe atunci, în '38, Basarabia încă nu ne-o luaseră ruşii. Era octombrie târziu, deja frig, timpul nu mai era aşa stabil. Ne dădeau nişte ordine secrete care erau puse într-un tub de metal, care trebuia înmânat cuiva, după care ne întorceam la bază. De multe ori ne prindea şi seara târziu şi mai zburam aşa şi pe întuneric. Însă era frumos pentru că la aceste manevre se aduna aviaţie de toate felurile. Era plăcut la sfârşit de săptămână că ne adunam cu toţii la un restaurant, unde era mare bucurie, nu mai eram

amici şi inamici, ci toţi prieteni, ne destindeam. Nu au durat decât

8-10 zile aceste manevre, şi, la sfârşit, ni s-au dat nişte hârtii unde spuneau că putem face faţă unui eventual război.

Marina, după aceste manevre, a avut ideea să se înfiinţeze o escadrilă. Eram în timp de pace atunci, în '38, şi s-a gândit să avem şi o escadrilă de transport răniţi. Militarii aveau atunci două avioane de transport, echipate sanitar. Marina a zburat la manevre cu acest avion şi după asta i-a venit ideea, a făcut un memoriu pe care l-a înaintat ministrului Aviaţiei şi a cerut această escadrilă în scop paşnic, pentru că nu ne gândeam c-o să fie război. Ea, după ce a făcut şcoala de pilotaj, şi-a comandat un mic avion la fabricile noastre de avioane, un "Icar", aşa se numea, era după o licenţă germană, şi a făcut o excursie în Finlanda, a trecut prin Suedia, a făcut un raid şi a luat legătură cu organizaţia asta, "Lotta Svard", organizaţie feminină de care s-a vorbit mult în timpul războiului ruso-finlandez. Astea erau soţii de luptători care mergeau până în linia frontului şi care benevol s-au dus să fie aproape de ei să-i ajute; războiul a durat cu Finlanda şi Rusia, că au rezistat finlandezii extraordinar, era o populaţie de 4 milioane şi Rusia se întindea pe două continente, şi au rezistat; şi ruşii au pierdut destul pentru că au intrat în mlaştinile alea îngheţate din sudul Finlandei şi acolo au murit. Sigur, finlandezii au pierdut Carelia, partea asta ca o coadă, pe asta le-a luat-o ruşii, dar au rezistat 4 ani şi le-au făcut pierderi ruşilor foarte mari. Şi soţiile multora dintre comandanţi din ăştia veneau în timpul iernii, cât dura războiul, şi găteau mâncare, îngrijeau de răniţi, în sfârşit; toate femeile astea ale luptătorilor s-au organizat sub preşedinţia acestei Lotta.

La întoarcere, Marina a înaintat un memoriu comandantului Aviaţiei Militare, cerând să se înfiinţeze o astfel de escadrilă în care personalul să fie exclusiv feminin. Memoriul a fost aprobat şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă această escadrilă. Am fost angajate numai patru, pentru că pe Irina Bârnaia

n-o interesa, avea un avion personal, avea alte treburi, Marina nu s-a angajat, pentru că ea s-a şi căsătorit mai târziu, ea a patronat, aşa că am rămas deocamdată patru: Nadia, eu, Virginia Duţescu, Virginia Thomas, am fost primele patru care am fost încadrate în aviaţia asta militară cu soldă şi primă de zbor, echivalente gradului de sublocotenent. Aveam voie să purtăm uniforma de sublocotenent, insignele...însă gradul pe care ni l-au dat atunci, fiind în timp de pace, nu aveam livret militar, el s-a făcut în aviaţia de război.

Însă în timpul acela, din '38 până în '40 când a început războiul, ştiu că am zburat şi cu nişte copii bolnavi de tuse convulsivă, care veneau să-i luăm în avion să le facem o ascensiune. După prescripţiile medicale, trebuia întâi să urcăm la 1.000 de metri şi să plafonăm 10 minute, pe urmă urcam la 2.000 de metri şi stăteam tot aşa, un sfert de oră... adică să facem schimbare de presiune atmosferică, asta ajuta... nu vindeca de tot tusea, dar dispăreau acele sufocări, ameliora foarte mult. Luam copii, mai mici, mai mari, am observat, copiii mici, care chiar trebuiau ţinuţi în braţe, adormeau imediat. ( Râde).

R.: Aţi spus că în "34 aţi ajuns la Aeroclubul Regal unde l-aţi cunoscut pe George Valentin Bibescu.

M.D.: Da, el era Preşedintele Aviaţiei Internaţionale, P.A.I. cum se spunea, şi al Aeroclubului Regal Român. Bibescu era foarte comunicativ, simpatic şi plăcut. El era prinţ, ea nu era, a luat titlul de prinţesă prin căsătorie, ea era fiica lui Alexandru Lahovari, ministrul de Externe în perioada aceea cu Carol I .

George Valentin era dintr-o bucată, nu avea ifose de prinţ. Şi atunci eram în ţară. El pleca însă de multe ori, avea la dispoziţie un avion mare cu pilot, că el nu mai pilota, fiindcă avea o vârstă. Cu ăsta făcea inspecţii în Africa, în fostele colonii franceze... circula foarte mult. Însă ei locuiau separat, Martha locuia la Mogoşoaia şi avea şi Palatul de la Posada. Acolo primea invitaţii străini; şi el locuia în oraş, că el în oraş era mai aproape de treburile lui.

R.: Dar cum erau ei văzuţi, cuplul Bibescu, de oamenii normali, nu neapărat de capetele regale, ci de oamenii obişnuiţi, dar care aveau acces la ei ?Au fost priviţi mereu ca un cuplu dezbinat, ca o căsătorie nefericită de la bun început?

M.D.: Nu, n-a fost niciodată nefericită, ei au păstrat legăturile între ei . Erau foarte simpatici, şi ea şi el, deşi nu i-am văzut împreună niciodată, pentru că el locuia în oraş. Au avut şi o fiică, Valentina, măritată cu Ghika-Comăneşti. Însă, lucru curios, Valentina era de o timiditate extraordinară, personalitatea puternică a Marthei asupra fiicei ei a fost aşa de mare, încât biata Valentina era o fiinţă timidă şi parcă se jena să stea de vorbă, foarte ştearsă, lumea spunea că asta din cauza Marthei, cu personalitatea ei a zdrobit personalitatea fiicei sale. Şi soţul ei, Ghika-Comăneşti, era un om de o delicateţe extraordinară, atât de fin, atât de amabil cu toată lumea ... însă amândoi erau în faţa Marthei... pierduţi... pentru că ea avea personalitatea ei... asta spunea şi lumea.

R.: Dumneavoastră ce impresie v-a făcut când aţi cunoscut-o personal?

M.D. Cu noi a fost foarte apropiată şi n-avea deloc aere. O simţeam absolut ca pe una dintre colegele noastre; cu noi nu a avut aere de superioritate niciodată, dar cu fiica ei, probabil a văzut-o că e timidă, a vrut s-o formeze şi

n-a reuşit...Valentina era, sărăcuţa de ea... nu ieşea din vorba ei... mi-a povestit odată cineva - Martha se ocupa şi cu binefaceri şi aduna mai multe persoane să ajute la făcut pachete şi ea, sigur, le dicta ce trebuie să facă, şi Ghika-Comăneşti şi Valentina: ,,Oui, maman. Oui, maman!", nu îndrăzneau... o ascultau cu o sfinţenie nemaipomenită.

R.: Este adevărat că rivalele ei cele mai puternice erau Regina Maria, Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, mai ales în domeniul literaturii, dar şi ca influenţă politică?

M.D.: Da, pentru că mi-aduc aminte că a fost un articol de-al Marthei nu prea favorabil la adresa reginei, probabil că a fost între ele ceva. Deşi şi regina era scriitoare, a scris Povestea vieţii ei. Am citit două cărţi de ea, Regina cea rea, care era foarte frumos ilustrată chiar de Elisabeta, fiica sa: povestea unei regine care stătea izolată într-un turn, regina asta ura pe toată lumea, nu voia să stea cu nimeni de vorbă şi, la un moment dat, plânsetul unui copil s-a auzit, sau nu ştiu ce a fost, nu-mi mai amintesc povestea, dar faptul este că apariţia acestui copil i-a înduioşat inima reginei şi s-a ataşat de el. Şi încă două nuvele de-ale ei am mai citit, două surori, Verona şi Mora, prinţese. Scria, publica mult, însă frumoasă a fost Povestea vieţii mele.

R.: Discuta despre ea în mod intim sau numai lucruri oficiale? Adică se plângea de problemele ei? Sau pomenea de mama sau de surorile ei?

M.D.: Nu, niciodată. Cu noi, doar cât ne vedeam acolo la Mogoşoaia, eram un grup şi discutam numai în legătură cu aviaţia, nu despre altceva. Acolo avea nişte albume cu amintiri din activitatea ei şi pe astea le comenta... întâlniri cu diverşi lorzi, cu diverşi miniştri... Când am văzut-o pe ea, era deja văduvă, nu mai trăia Bibescu, el a murit în "41. Şi ea şi-a făcut datoria, toate mesele astea erau mese de pomenire şi asta spunea: ,,V-am chemat în memoria lui şi pentru că e ziua lui de nume, Sf. Gheorghe". Deci a respectat asta, i-a cinstit memoria cât a putut de mult. Pentru el făcea toate adunările astea de aviatori şi era apropiată de ei, pentru că el a fost aviator.

R.: Ea, până pe 10 septembrie "45, a plecat la Paris, nu-i aşa?

M.D.: Da, ea s-a căsătorit înainte, de formă, ca să poată să plece din ţară, s-a căsătorit cu Ambasadorul Elveţiei la noi în ţară, René de Weck. S-a căsătorit, dar o căsătorie de formă, cu ambasadorul Elveţiei care era în România. Asta s-a ştiut de toată lumea.

Uite cum s-a întâmplat. În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, că au fost şi bombardamente, majoritatea ambasadelor de la noi - nu ştiu dacă erau deja ambasade sau aveam numai miniştri plenipotenţiari, n-aveam ambasadori, nu mai ştiu când s-au transformat cu titlul de ambasadori - multe dintre ambasadele de la noi au părăsit Bucureştiul, şi şi-au găsit adăpostul prin diferite locuri, în afară de Bucureşti. Or, la Mogoşoaia, se găsea retrasă în timpul bombardamentelor americane Ambasada Elveţiei. Ambasadorului, cu un an înainte, îi murise soţia şi era singur. Şi ambasada era evacuată la Mogoşoaia şi găzduită la palat. Acolo s-a pus la cale această căsătorie de formă, absolut de formă. Cei care se căsătoreau cu străini aveau voie să plece din ţară.

R.: Există vreun document sau vreo mărturie din epocă despre această căsătorie? Pentru că nicăieri nu apare în biografiile ei această a doua căsătorie.

M.D.: Nu ştiu, dar uite aşa s-a făcut şi căsătoria Virginiei Thomas, s-a făcut civil, la sediul Generalului Scailer, care locuia în Bucureşti într-un imobil pus la dispoziţia lui, şi acolo avea şi birourile, acolo s-a făcut căsătoria şi acolo am fost şi eu cu Nadia invitate. Aşa cred că a făcut şi Martha, pentru că aceasta era salvarea multor persoane, mai ales femei care se căsătoreau cu străini, le dădeau voie străinilor

să-şi ia soţiile, nu puteau să-i refuze. El a plecat cu destinaţia Elveţia şi ea a plecat probabil în Franţa, că acolo s-au despărţit.

A luptat mult... şi, înainte de plecare, se pare că a reuşit să aranjeze ca palatul să fie monument naţional, să nu-l transforme, deşi palatul mic, unde şedeau Brâncovenii, fusese la un moment dat casă de creaţie a scriitorilor din epoca ceauşistă. Dar ea a reuşit, înainte de plecare, ca Mogoşoaia să nu se transforme în cine ştie ce fel de aşezământ şi să fie monument naţional. Da, a făcut căsătorie, sigur că da, dar a fost de formă, când a ajuns în Franţa, imediat s-a desfăcut căsătoria; el a acceptat lucrul acesta, s-o ajute, pentru că şi ea l-a primit acolo la Mogoşoaia în timpul bombardamentelor. Au fost servicii reciproce. Dar, înainte să plece, noi am fost la mesele acelea de Sf. Gheorghe, în '42 prima pomenire, în '43 a doua pomenire, că pe urmă nu s-a mai putut.

Mogoşoaia era pustie, nu mai era ce-a fost... şi noi am auzit că Martha se pregătea să plece din ţară. Atunci, Nadia şi cu mine ne-am dus să-i facem o vizită înainte de plecare. Când eu cu colega mea, Nadia, am fost s-o vedem la Mogoşoaia, ea era foarte tristă. Palatul... nu mai era lume acolo, personalul de serviciu locuia în nişte case în afara palatului... Martha era pe terasă, acolo ne-a primit foarte frumos. Mi-amintesc că avea pe terasă nişte tipsii, de alamă, care erau pline cu petale de trandafiri. Şi am stat acolo, şi ne-a povestit că pleacă, şi am înţeles, din ce spunea, că va face tot posibilul - bine, nu ne-a spus nouă - dar gândul ei e să reîntregească familia. Pentru că nepoţii ei, copiii Valentinei, erau trimişi demult la un colegiu, la Londra, în Anglia erau. Ne-a vorbit foarte deschis, că ştia că nu vom spune, că se gândeşte la cei care au rămas aici şi că ea, cu toate relaţiile mari pe care le avea în străinătate, va face tot posibilul să aducă lângă ea familia şi pe cei apropiaţi. Numai ei i-au dat voie să plece, au rămas aici fiica ei cu soţul, Ghika-Comăneşti.

După vizita asta, eu cu Nadia am mai făcut o vizită la Mogoşoaia, s-o vedem pe Valentina. Oh, săraca, aşa era de tristă şi ne-a îmbrăţişat şi era nu avea nici haine, avea nişte ciorapi de aţă pe ea, albi, deşiraţi, era ca vai de lume. Îi mai găzduise într-o cămăruţă, lângă Mogoşoaia, în palatul mic al Brâncovenilor. Acolo, într-o cămăruţă, mai locuia Valentina cu soţul ei. Era tristă şi zicea "Cred c-o să ne deporteze". Ce era să-i spunem? Era fericită că a mai văzut pe cineva care se mai interesa de ei. Aflăm, nu mult după asta, de la cineva de la Crucea Roşie, că s-a primit ordin să fie scoşi, şi surpriza a fost când a apărut o maşină mare a Crucii Roşii care a ajuns la Câmpulung, unde erau deportaţi ea cu soţul ei, şi le-au spus să se pregătească, pentru că mâine vor pleca la Londra. Pentru ei a fost... o minune... nu mai aveau nici o speranţă. Le-au adus şi haine să se îmbrace, să nu apară acolo aşa... le luaseră şi ultima haină pe care o aveau şi averea lor şi tot... şi aşa au ajuns. Martha a luat legătura cu Crucea Roşie română care s-a ocupat cu aducerea lor în Anglia.

Acum rămăsese Marina Ştirbei cu doi copii, unul de 14 ani şi unul de 8 ani, cu soţul în închisoare. Atunci am vizitat-o de două ori. Stăteau în pod, lampă cu gaz, cu scânduri pe jos care erau şi rupte. Trăia şi cumnatul ei, arhitectul George Cantacuzino, şi el a locuit cu ea acolo, într-o cameră alăturată. El, în '42, la nunta Marinei Ştirbei, a fost naş împreună cu Martha. Marea nuntă, splendida nuntă, cum a zis ambasadorul acela şi şef diplomatic "Cred că e ultima nuntă aristocratică din Europa" şi aşa a fost. Nunta Marinei a fost ceva de vis, în februarie '42. Şi pe Marina, în mizeria care era acolo, o mai vizitam, îi mai duceam câte ceva. Primea ajutoare prin Crucea Roşie pentru copii, lapte praf, lucruri de-astea... Pe urmă, Martha a reuşit s-o scoată din ţară pe Marina, pe soţul ei şi pe copii, tot prin Crucea Roşie. Marina a ajuns în Anglia , avea o soră acolo plecată demult, dar soţul surorii ei, George Cantacuzino, n-a mai ajuns să se întâlnească cu soţia lui şi a murit aicea. ...A făcut atâta bine şi imediat după război a lucrat cu organizaţii suedeze şi altele, ajuta populaţia săracă, a lucrat mult cu organizaţiile astea de salvare.

R.: Martha Bibescu a fost învinuită că era prietenă cu germanii, că era filogermană, ce ştiţi de acest lucru? Când Casa regală s-a refugiat la Iaşi, toată România o bănuia de aceasta, iar ea a rămas la Bucureşti, la spitalul ei, 118, unde îngrijea răniţii.

M.D.: Nu, n-a fost niciodată filogermană. Nu cred, nu cred, ea era cu totul occidentală.

Perioada cât eram la Aeroclub - atunci n-o cunoscusem, ştiam numai pe Bibescu - Aeroclubul a primit vizita unor personalităţi aviatice din Franţa. Şi întâi a venit colonelul Brocard, care era comandantul unei foste escadrile celebre în Franţa, în primul război mondial, Escadrila Cygognes, adică a berzelor. După care a venit imediat celebrul pilot de vânătoare francez din primul război mondial, René Fonk, pe care l-am văzut şi eu, că ei veneau întâi la Aeroclub. Noi eram acolo trei femei salariate, pe urmă a mai venit una, a patra. Era, de exemplu, vechea secretară a clubului care era şi dactilografă şi lucra în limba franceză şi în limba română, şi încă două, iar eu, a patra. Eu eram mai novice acolo. Dar l-am cunoscut pe Brocart, pe René Fonk, şi la urmă a venit Antoine de Saint-Exupéry. Saint-Exupéry a ţinut şi o conferinţă la Athenée. Era extraordinar de timid Saint-Exupéry şi foarte înalt. Când a ţinut conferinţa, el stătea la o masă şi, cât a vorbit, a stat cu capul în jos, îi era teamă să privească publicul. Şi am mai auzit o poveste relatată de un reporter pe care-l cunoşteam. Martha l-a invitat într-o zi pe Saint-Exupéry şi la ea la Mogoşoaia. Când l-a invitat Martha, Exupéry a crezut că voia să stea cu el de vorbă între patru ochi. Dar Martha ce a făcut? A invitat o mulţime de musafiri şi, când s-a văzut bietul Exupéry că intră o mulţime de lume acolo, a stat el cât a stat şi, la un moment dat, s-a ridicat şi s-a scuzat, zicând că se duce să-şi ia ceva şi atunci a ieşit pe uşă afară din castel, s-a dus unde erau maşinile şi a fugit în oraş, a fugit pur şi simplu, a lăsat-o pe Martha aşa...

R.: Şi ea ce a zis?

M.D.: Nu ştiu ce a zis, a înghiţit povestea.(Râde amuzată).

R.: De obicei, în cărţi, Martha este prezentată doar în ipostaza de prinţesă frumoasă, deşteaptă, foarte apreciată în epocă de către personalităţi ale lumii literare şi politice europene .Însă după toate aceste informaţii şi după alte cercetări, îmi dau seama că şi ea, ca toată lumea, a fost înainte de toate un om, cu bune şi cu rele.

M.D.: Sigur că da. A avut şi ea o viaţă destul de zbuciumată, cu greutăţi. Avea cap politic, scria multe cărţi pe care le publica în Franţa, avea o fiică pe care o iubea, deşi nu semănau deloc...A făcut mult bine cu organizaţiile de binefacere în perioada războiului şi a avut grijă să facă Mogoşoaia monument naţional. Eu am cunoscut-o acolo, la castel, între '42 şi '45, când ne invita de Sf. Gheorghe la mesele în memoria soţului ei... Şi aşa am văzut-o ultima oară pe terasă, lângă tipsiile cu petale de trandafir...într-o o zi caldă de toamnă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara