Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Despre liberalism si românism de Z. Ornea


Am tot neglijat să comentez o carte bogată în idei fructuoase a d-lui Cristian Preda. O fac, acum, cu o întîrziere pentru care cer scuze, pentru că am găsit în această carte idei demne de a fi comentate. Să spun, mai înainte, că dl Cristian Preda e un tînăr filosof şi sociolog mult preocupat de ideea de liberalism ca modalitate ideală de organizare socială. Pentru a sublinia valoarea euristică şi superioritatea liberalismului la noi, fireşte că dl Preda ia în discuţie critică alte puncte de vedere, de obicei contrare, care, aplicate, duceau spre un tip de societate închistat, opus modelului liberalist occidental. Şi asta o face în cîteva texte, reunite, dedicate exclusiv acestei preocupări tematice absorbante. Un prim text ia în discuţie conceptul de românism, cu intenţia de a ne propune o definiţie posibilă. Şi asta pentru că, socoteşte dl Preda, "înainte de comunism, trebuie să luăm în calcul românisul. Iată adevăratul responsabil atît pentru ideea că trecutul nostru naţional este, ca să zic aşa, supus gloriei, cît şi pentru sentimentul că prezentul e dezolant". Fireşte, românismul e un tip de discurs, mult vehiculat de curentele de idei şi personalităţile care au optat pentru tradiţionalism neaoşist. Începe cu B.P. Hasdeu care, încă în 1870, a întemeiat societatea "Românismul" care, împreună cu alţii, a editat şi Foaia Societăţii Românismului. Totul, fireşte, ca reacţie la occidentalizarea structurilor româneşti, propusă de liberali (cu deosebire I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti), avînd, aşadar, în vedere un model străin de dezvoltare. Puţin abilitat, din păcate, în materie, dl Preda trece prea repede de la Hasdeu tocmai la Rădulescu-Motru, C. Noica, D. Stăniloae, uitînd de Eminescu şi, de pildă, de întregul curent de idei al sămănătorismului cu Iorga, A.C. Popovici, sau Chendi, ca şi de poporanismul lui C. Stere şi G. Ibrăileanu care, deşi filoliberali în convingeri, propunea, totuşi, menţinerea organismului românesc la o industrie exclusiv agrară şi cerînd, chiar patetic, reforma agrară. Dar să admit că acest pas prea mare peste cîteva decenii din istoria românească, la care, mai tîrziu, autorul nostru totuşi revine, pentru că voia să ajungă la o definire a conceptului de românism. Ajungînd tocmai în interbelic, dl Preda consideră că "acum, românismul descrie în primul rînd un tip de naţionalism". În definiţia propusă de Const. Rădulescu-Motru, cel care consacră definitiv termenul, acest naţionalism apare ca o reacţie faţă de "liberalism şi individualism"; era vorba de un "naţionalism totalitar" înscris într-o serie europeană" (nazism, fascism), subliniindu-se că Rădulescu-Motru preciza "românismul este spiritualitatea care pune în acord cerinţele vieţii româneşti cu noua spiritualitate europeană"). Evident, dl Constantin Preda se delimitează răspicat de puncte de vedere ale unor noi editori ai lui Rădulescu-Motru (ca, de pildă, un domn Marin Aiftincă: exultant faţă de opiniile despre românism al filosofului interbelic), reţinînd sensul vechi, originar al conceptului de românism. Mă voi referi mai încolo la aceste opinii ale lui Rădulescu-Motru, disociindu-mă şi de prea acutele tuşe ale d-lui Preda. Trece, apoi, prea fugitiv în revistă opiniile lui Eminescu, exclusiv prin filtrul apreciativ al lui A.C. Popovici, trece galopant peste aprecierile lui Gherea şi se opreşte tocmai la D. Stăniloae în tentativa acestui cugetător ortodoxist (să ne amintim, în treacăt fie spus, că a polemizat şi cu Blaga, tot din perspectivă ortodoxistă). Definiţia lui Stăniloae despre specificitatea românismului e de tot hazul (dl Preda afirmă direct că "textul său ajunge la expresii ridicole"): "O notă specifică a sufletului românesc şi a manifestărilor lui artistice, unanim remarcată, e simţirea unei legături mistice cu natura animală şi vegetală. "Mioriţa" e numai un exemplu în această privinţă; cel mai frumos. Românul e frate cu codrul, se spovedeşte paserilor, mîngîie boul din tînjală, se lasă în seama căluţului. Porumbul plivit de buruiană rîde de bucurie, mărul necurăţit se roagă de fata bărbată să-l cureţe. În poveşti, în doine, în viaţa de toate zilele, românul pune umanitate în raporturile sale cu vitele şi cu natura. Nu-şi grijeşte vita ca neamţul, dar legătura lui cu ea e mai umană, mai adîncă. Neamţul o grijeşte din utilitarism şi dintr-un anumit spirit de disciplină pe care îl duce în gospodărie. Românul n-o grijeşte din motivul din care nu-şi grijeşte totdeauna nici copiii: din năcaz, din lipsă, din absenţa efortului susţinut. Dar plînge cu ea şi-o dezmiardă." Şi adaugă că "poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte cel român. El s-a născut creştin". De aici dl Preda face un nou pas prea mare, pentru a ajunge direct la Const. Noica, cu a sa carte Manuscrisele de la Cîmpulung, publicată postum în 1997, fireşte, la Editura Humanitas. Aici Noica propune experimentul de a se elibera carnete de cecuri pe viaţă "cîtorva exemplare alese" din tineretul român sortite să îngăduie posesorilor lor de a trăi în deplină libertate materială, fără nici o restricţie alta decît a răspunderii proprii. Aceste carnete ar urma să fie acordate pe viaţă tinerilor între 30 şi 40 de ani care vor fi dovedit nu numai merite creatoare în cîte o specialitate de cultură teoretică ori practică, dar care, alături de rectitudinea morală, vor fi manifestat înţelegere pentru problemele comunităţii lor". Dl Preda explicitează că această bizară propunere a lui Noica ar reprezenta un ideal pentru orice doctrină politică, anulînd distincţiile dintre democraţie, comunism şi alte forme de totalitarism, ea fiind tipică pentru românism. Pentru că, precizase Noica, "experimentul nostru devine astfel o contribuţie românească la ideea de om". Din suma acestor propuneri, dl Cristian Preda ajunge la o definiţie standard a românismului demnă de toată atenţia: "Românismul ni se înfăţişează ca un discurs a cărei întemeiere e impură,... un discurs în care textele modernităţii sînt manipulate în orice sens şi în care adversarii sînt concepuţi ca absolut opaci; un discurs care clasifică pentru a stigmatiza şi care tematizează excelenţa românească plecînd din puncte foarte diverse. Negarea relevanţei pe care o au distincţiile ideologice şi, la limită, absenţa oricărei credinţe ferme sînt, în fine, trăsăturile cele mai frapante ale românismului."
Să trec peste alte cîteva studii şi eseuri din sumar (din care aş aminti cel despre "Călători străini şi naţionalism românesc", efectiv substanţial) pentru a mă opri la cel mai amplu şi voit cuprinzător, despre opera filosofului C. Rădulescu-Motru. Acesta a fost la origine studiul introductiv la ediţia Scrierilor politice ale cugetătorului, apărută, în 1998, în cadrul colecţiei, finanţată de Fundaţia Soros, "Cărţi fundamentale ale culturii româneşti". Aici dl Cristian Preda îl analizează pe filosof exclusiv ca scriitor politic, trecînd prea senin peste polemicile din epoca interbelică, adică o analiză la rece a ideilor sale politice, încadrîndu-i discursul, ceea ce nu s-a făcut pînă azi, în istoria intelectuală a politicii europene din secolul nostru, a discursului modern. Sigur, la început, Rădulescu-Motru a fost un junimist întîrziat, mai ales prin studiul său din 1904 Cultura română şi politicianismul. Această concepţie timpurie, în care regăsim, amplu fructificată, vestita teorie maioresciană a formelor fără fond s-a păstrat, bine încastrată, în discursul politic al filosofului. Mai tîrziu, în 1936, în Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi (lucrarea sa fundamentală în această sferă de preocupări) convingerile din 1904 revin, reluînd critica paşoptismului care - se putea? - a imitat pueril Occidentul, adoptîndu-i modelul. Rădulescu-Motru justifica acest proces de adopţie pentru că, altfel, ţările puternice din Apusul Europei nu ne-ar fi sprijinit independenţa şi formarea statului naţional modern. Pentru aceasta s-a adoptat liberalismul, care n-a însemnat decît supunerea la interesele Europei de apus. Din această pricină, autorul amintitului studiu critică neîndurător momentul 1848, superficialitatea sa, exclusivismul identităţii liberale şi democratice. În această carte din 1936 filosoful preferă o definiţie a spaţiului politic, bazată pe recursul la valori, o descriere politică a omului bazată pe recursul la identitate. E adevărat ceea ce observă dl Cristian Preda. Rădulescu-Motru a operat constant cu categoria tipului rasial, vetustă şi demonstrată a fi neştiinţifică de toţi antropologii care contau în lume, antropometria (pentru stabilirea indicelui cefalic) şi chimismul sangvin fiind dovedite ca nepotrivite determinări unui, de fapt, inexistent tip rasial. Şi, totuşi, în ciuda acestei concluzii la care ajunsese antropologia modernă, Motru continua să investească încrederea toată în antropometrie pînă tîrziu, la sfîrşitul vieţii. În 1942, în memoriile sale intitulate Revizuiri şi adăugiri (au apărut, desigur, postum, acum în anii nouăzeci ai secolului pe care tocmai l-am încheiat) Motru îl elogia pe mareşalul Ion Antonescu pentru că a dispus continuarea măsurătorilor antropometrice printre soldaţi, pe care le efectua continuatorul său în ale psihologiei, Nestor. Şi asta, desigur, pentru a se putea stabili tipurile biologice şi psihologice şi, prin consecinţă, valorile românismului care, la rîndul lui, era o consecinţă a fenomenelor sufleteşti, ca element distinctiv al unei substanţe esenţiale: sufletul. Motru s-a considerat, toată viaţa, un discipol al lui Wundt, în laboratoarele căruia a lucrat pentru elaborarea tezei sale de doctorat. Dar ceea ce fusese valabil la începutul veacului al XX-lea, în materie de psihologie şi chiar de antropologie, se erodase fatal chiar prin progresul ştiinţei. Dar Motru continua să considere şi în interbelic şi mai tîrziu că "sufletul unui neam... este el însuşi o unitate care trăieşte de-sine-stătător prin armonia funcţiunilor sale", negînd, prin aceasta, neştiinţific, istoricitatea fenomenului. Pentru că un suflet românesc egal cu sine de la începuturile constituirii pînă tîrziu în evoluţia istoriei era, negreşit, un punct de vedere eronat, dezvăluit ca atare, de P.P. Negulescu (coleg de generaţie cu Rădulescu-Motru), în cartea sa din 1935 Geneza formelor culturii, în care se releva, tocmai, că românul interbelic e cu totul altfel decît cel de la 1848 şi acesta cu totul diferit de cel din vremea lui Ştefan cel Mare. Însă Motru, neclintit în convingerile sale eronate, continua să investească încredere, repet, în raseologie, rasism anistorice. În 1936, în amintita carte Românismul... Rădulescu-Motru afirma că, de fapt, ceea ce italienii numesc fascism iar nemţii nazism, românii numesc românism. Şi deşi prin conceptul propus de românism credea că el va reabilita spiritualitatea creştină, cu deosebire a ortodoxismului, tradiţiile şi instituţiile de baştină (adică acelea antepaşoptiste) şi latura biologică şi etnică a populaţiei româneşti, unele accente favorabile faţă de Hitler, autorul nostru preciza totuşi că "xenofobia nu este românism. Nici demagogia naţionalistă". Ba, chiar, preciza că "românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism... ci este simplu românism". Acest punct de vedere era, totuşi, negreşit, progresist, disociindu-se de toate opţiunile de atunci xenofobe şi naţionaliste ale curentelor de opinie xenofob şoviniste. Chiar dacă dl Preda conchide, în finalul studiului său, că "Rădulescu-Motru face parte din familia spiritelor totalitare româneşti, victime şi călăi ale propriei lor ideologii" rămîne, totuşi, nerelevat şi neexplicat de ce cartea lui Rădulescu-Motru din 1936 a fost, în epocă, ţinta unor atacuri concentrate ale extremei drepte româneşti. Au atacat-o, pătimaş, Nichifor Crainic şi N. Roşu şi chiar un ideolog al legionarismului, Pavel Costin Deleanu. Şi polemicile dîrze au fost pornite de aceşti adepţi ai extremei drepte româneşti încă înainte de apariţia cărţii, numai la publicarea unor capitole în Revista Fundaţiilor Regale. Iată un exemplu din reacţia lui Nichifor Crainic la apariţia cărţii lui Rădulescu-Motru. "Cînd încearcă să determine în mod negativ românismul ne spune că el nu e "xenofobie", "nu e antisemitism", "nu e ortodoxism"... Intenţia de mistificare e mai mult decît străvezie. Dacă noua spiritualitate este, cum zice dînsul, ceva pe înţelesul exclusiv al celor tineri, unde e generaţia de azi care s-ar recunoaşte în românismul acesta oferit de dl Motru? Etnocraţia, către care năzuieşte România de azi, este implicit xenofobă şi antisemită întrucît dominaţia ei în cultură, în viaţa de stat şi în viaţa societăţii postulează reducerea influenţei străinilor în cel mai modest caz, după criteriul proporţiei etnice... Dacă românismul e spiritualitatea care urmăreşte realizarea unei ordini perfecte şi eterne, de ce această ordine nu o poate oferi ortodoxia?... Dl Motru nu spune, dar respinge categoric ortodoxia din noua spiritualitate românească... Anticreştin, Dl Motru secularizează spiritualitatea, coborîndu-i înţelesul pînă la o ideologie oricare; antirasist, face din ea o emanaţie naturală şi episodică a rasei; antinaţionalist, românismul său se reduce la o spiritualitate de lăptării şi bănci populare. Idealul propus unei generaţii e lozinca unui club politic: statul ţărănesc". Acest studiu al lui Crainic din Gîndirea (1936, nr. 6) a continuat şi în numărul ei viitor, în care Rădulescu-Motru era denunţat ca promovînd un "ateism filosofic şi militant". Îndrăznesc să cred că dacă dl Cristian Preda ar fi cunoscut aceste polemici vestite în epocă şi-ar mai fi mlădiat opiniile despre Rădulescu-Motru. Dar, din păcate, dl Preda - asemenea altor colegi ai săi de generaţie -, nu cunosc epoca despre care, totuşi, scriu şi oferă sentinţe fără drept de apel, nedeschizînd, pentru documentare, măcar colecţia unor reviste importante ale timpului. Nici nu îndrăznesc să mă refer la colecţiile presei timpului. Cristian Preda - Occidentul nostru. Editura Nemira, 2000.