colocviul despre critică inclus în
programul Festivalului „Două state
– o singură literatură” (se întâmpla
la Chişinău în toamna lui 2017) propunea câteva
teme de discuţie. Am lăsat în grija cunoscătorilor
discuţia despre dicţionarele literare. Instrumente
necesare pentru recuperarea unor informaţii
(biblio-, dar şi biografice), acestea au devenit
în ultimul timp, mai ales pe segmentul literaturii
contemporane, un câmp (de luptă sau agricol,
după caz) pentru confruntarea versus cultivarea
orgoliilor. Recunoscându-le utilitatea (apelez
şi eu la ele), pe partea asta, de istorii ale literaturii,
prefer antologiile – o bună alternativă, cu
informaţia biobibliografică (de dicţionar, adică)
minimă, dar în schimb cu mostre, fie şi subiectiv
selectate, de producţie literară.
O temă mai pe placul meu se conturase,
vag, între primul şi al doilea subiect adus tangenţial
în discuţie: polemicile literare (la noi, mai ales:
paraliterare; confruntări de ifose, nu de reflecţii
şi proiecte). Tema a murit însă de la sine, pentru
că la noi nici măcar revistele literare (care, în
mod normal, coagulează grupări literare şi
reprezintă platforme estetice distincte) nu
polemizează pe chestiuni principiale, estetice
şi ideologice, ci se hărţuiesc – atunci când se
coace mărul discordiei – mai curând pe motive
de vanităţi.
Păcat. Energia aceasta, folosită – de
exemplu – în confruntări, fie şi generaţioniste
(dintre „antici” şi „moderni”, vorba vine) ale
ideilor literare, ale concepţiilor şi platformelor
artistice, ar aduna pagini de veritabilă istorie a
literaturii! Dar nu se produc, cel mai adesea,
decât un soi de desfiinţări/ anulări reciproce.
Cu rare excepţii (remarcasem un început – doar
început! – de polemică, ideologică şi generaţionistă,
dintre maiorescieni şi „noii gherişti” de la
„Observator cultural“).
O altă problemă
atinsă a transferat
dezbaterea pe terenul
social şi politic, punând
în discuţie un motiv mai
vechi: Unirea (cu majusculă,
deşi e vorba mai
curând de ne-unire).
Mi-aş fi dorit să privim
acest subiect în strânsă
legătură cu spiritul critic.
Eşecurile şi ineficienţa
multor acţiuni „unioniste”
(inclusiv cele de
pe terenul literaturii) eu
le văd şi ca pe o consecinţă
a lipsei spiritului critic.
De vreo trei decenii, încercăm să ne
regăsim identitatea şi unitatea spirituală. Ne
citim reciproc cărţile, indiferent de ce parte a
Prutului locuim. Ne angajăm în proiecte comune,
ne publicăm textele în reviste şi la edituri care
nu ţin cont de frontiera politică. Scriem nu
numai în aceeaşi limbă, ci şi în acelaşi limbaj
artistic, folosim aceleaşi coduri estetice. Ne
sincronizăm (parcă). Dar spiritul critic a
lipsit în cvasitotalitate în aceste relaţii. Neam
promovat şi ne-am susţinut reciproc, dar
mai curând pe criterii de fidelitate, amiciţie,
fraternitate şi solidaritate decât pe principiile
meritocraţiei. Or, asta crea inevitabil disconfort
şi discrepanţe: pe fiecare segment se stabileau
ierarhii şi lanţuri valorice, dar „fraţii” erau (sau
insistau să fie) deserviţi peste rând.
nu prea mulţi s-au revoltat atunci
când, din considerente fraterne,
au fost promovate, cu bună ştiinţă,
opere literare abia pasabile sau chiar mediocre.
În schimb, toată lumea s-a impacientat
atunci când unii critici „de dincolo de Prut”
au fost mai puţin îngăduitori cu „fraţii” (trataţi,
aproape obligatoriu, ca obidiţii şi umiliţii familiei).
Or, în cazul în care recunoaştem că există o
singură literatură (şi ea chiar există, fie şi din
simplul motiv că prea multe texte literare produse
de scriitori din afara frontierelor României sunt
deja asimilate de literatura naţională comună),
atunci şi criteriile de evaluare trebuie să fie
unice, fără concesii.
Iar dacă în prezent literatura din Basarabia
e mai puţin observată (pe primele rafturi, cele
vizitate de publicul larg), nu trebuie să ne revoltăm
pe critic, ci să încercăm s-o facem mai vizibilă.
Şi nu atât prin promoţii zgomotoase, cât prin
construcţii literare comparabile cu cele produse
în „Regat”. Am zis „comparabile” din modestie
funciară, nu pentru că aş nega totalmente
eventualitatea apariţiei unui talent dincolo de
toate comparaţiile. Puţin probabil, nu însă şi
imposibil.
Adevărata sincronizare s-a produs acolo
unde concesiile lipsesc şi actorii de pe scena
literară sunt trataţi egal (egal de necruţător,
voiam să zic). Oricât am înţelege că actorii au
nevoie de aplauze, acestea au un ecou jalnic
atunci când susţin un comediant din milă sau
din motivul că are un handicap. Actorul arată
lamentabil în acest caz. O laudă nemeritată, din
generozitatea unui critic-prieten, dăunează –
în timp – enorm. Ireversibil, uneori.
În fine, a treia temă care îmi venise în
minte e cea despre inutilitatea scrisului critic,
azi. Întrebarea este: eu, de fapt, atunci când fac
critică, pentru cine scriu? Întreb deoarece, pe
de o parte, tocmai pentru acest gen de scriitură
sunt angajat (ba şi remunerat, uneori). Şi
dacă directorul revistei care mă angajează să
scriu cronici literare exprimă dorinţa cititorului
său (aşa se întâmplă şi cu editorul de carte, şi
această angajare mă decretează – pe responsabilitatea
angajatorului – drept profesionist al scrisului),
ar trebui să însemne că cineva ar vrea să mă
citească. Dar pe de altă parte, când lumea a cam
uitat drumul la librărie şi bibliotecă, pe cine îl
mai interesează un text despre cărţile necitite?
Cine să fie enigmaticul cititor pe care mizează
directorul revistei atunci când mă angajează şi
chiar îmi plăteşte pentru asta?
Precizez că mă refer aici strict la cronica
de carte, ca mostră de critică de întâmpinare,
nu la multele – foarte multele! – texte promoţionale
în esenţa lor, scrise adesea la rugămintea autorului
sau editorului. Nici la adnotările desfăşurate
ale cărţilor, tipărite în
reviste mai curând cu
titlu de semnale editoriale.
Toate – cu gândul să placă
(şi) autorului.
Să fie limpede:
autorii cărţilor despre
care scriu nu ar trebui să
intre în acest calcul. Ar
fi absurd să scriu pentru
ei, consumând spaţiul
revistelor, de vreme ce
am (sau pot obţine uşor)
e-mail-ul fiecăruia, ca să-
i spun ce cred despre
cartea lui. Şi atunci cine
îmi este cititorul?
cărţile de critică le citesc, de regulă,
criticii. Nu prea mulţi, adică. Şi,
eventual, comentatorii de texte
în scopuri didactice. În acest context, atunci
când se produce o inflaţie de comentarii pe
marginea unui text, visul criticului este ca lectorul,
în toiul triumfului vreunui autor, să oprească
o clipă tobele şi alămurile, ca să întrebe: dar
ce părere are despre asta şd.e.ţmvc ?
Numai că visul acesta se topeşte, imediat.
Pentru că,de fapt, cel mai activ feed-back îl
primesc tocmai de la cei pe care îi excludeam
din ecuaţie: autorii cărţilor recenzate. Marea
descoperire pe care o făcusem cu prilejul iniţierii
în această meserie e că adevărul – orice adevăr!
– este întotdeauna critic. Şi cine s-ar bucura
să fie pieptănat în văzul lumii? Or, critica (o
contrabalanţă a gloriei) este, prin tradiţie, un
exerciţiu public, o execuţie în piaţa literaturii.
Până şi colegii-scriitori care ţi-au aplaudat un
anumit gen de cronici – tocmai pentru că
erau „critice”, tranşante, fără menajamente –
s-au îmbufnat atunci când le-au fost recenzate,
pe aceleaşi criterii, propriile texte. Am înţeles
că nu scriu degeaba, că există un feed-back (şi
încă unul destul de energic) la strădaniile analitice
ale criticului.
Şi atunci poate că eu cochetez, geamurile
sparte fiind, pentru critic, adevăratele aplauze
(un coleg îmi explica astfel reacţia dură a
unui autor, „clasic în viaţă”: tu nu îi ataci gloria,
tu îi strici business-ul!). Or, nu sunt aceste reacţii
(fie şi violente ca limbaj, cel mai adesea atacuri
la persoană, nu replici pe text) cea mai bună
dovadă că cineva, totuşi, mă citeşte?
